We already are

Stăm cu ochii ațintiți asupra aceluiași punct dintr-un colț al bucătăriei, confortabil poate pentru gât la acea oră matinală, nu clipim 20 de secunde, nu răspundem la nicio întrebare. Deschidem gura și inspirăm mai mult aer decât ne trebuie, până ce, timp de jumătate de secundă nu mai auzim ceea ce se întâmplă în jur, ne frecăm cu mâinile pe față și ne ridicăm de pe scaun, cu scopul de a pregăti același bici plictisit dat aceluiași cal obosit - cafeaua.

Avem două obiective: să ne îmbrăcăm și să ne spălăm pe față și pe dinți. E simplu: dormitor sau baie. Totuși, ajungem în bucătărie, ne oprim puțin, ne uităm pe masă, ca și cum ar trebui să ne aștepte ceva acolo, deschidem frigiderul, nu luăm nimic, îl închidem și abia după mergem în baie.

Ne batem ușor cu palma peste buzunare cu scopul de a identifica tactil forma obiectelor necesare: telefonul, portofelul, cheile și eventual țigările; ne mai uitam o dată în bucătărie, dar nu mai deschidem frigiderul. Stingem lumina pe hol și ieșim din casă.

În unul din locurile: lift, scări, autobus, mașină, stradă, ne întrebăm, parca auxiliar altui gând, dacă am închis ușa. Oricum nu ne pasă. Oricum nu ne întoarcem.

În unul din locurile: școală, facultate, serviciu, etc. avem o zi din alea cinci în care nu avem chef nici măcar de alternativele menite să omoare plictiseala: Tetris, Solitaire, desen, etc. Și totuși începem să facem aceleași lucruri de care ne-am plictisit, că altceva nu știm. După 5 minute renunțăm, ridicăm privirea din birou, dornici să vedem ce se mai întâmplă în jur. În cursul acelei zile, încercam să utilizam aceleași metode menite să omoare plictiseala, de care ne-am plictisit, de cel putin 5 ori. De fiecare data ne iese prost.

Am ajuns acasă, am scăpat în sfârșit de plictiseala de la serviciu, facultate, școală. Ne-am schimbat în hainele de casă, am mâncat și apoi vrem să începem să facem ceva, doar suntem acasă, nu mai avem cum să ne plictisim. Și de parcă am avea atât de multe opțiuni și toate sunt așa de bune încât nu putem să alegem, ne așezăm în pat și ne uităm la televizor. Știm că la ora aia nu este nimic interesant. Știm că vom ajunge de cel puțin 3 ori pe toate canalele. Același lucru l-am făcut și ieri.

Într-o zi am văzut pe un post TV că roboții vor domnia lumea. Pe moment am schimbat, nefiind un program interesant pentru ora 5 p.m. Apoi l-am văzut iar și iar și iar, pentru că timp de 4 ani am făcut același lucru. Nu înțeleg de ce naiba spun că roboții VOR domnia. We already are.

De când nu te-ai mai uitat la un copac?

"Să ai o zi productivă!" e urarea care o aud din ce în ce mai frecvent, în ultima vreme. Ciudată salutare. Sincer, nici nu îmi vine să zic "mersi" când aud pe cineva că îmi urează asta. De fapt, mă cam întristează. Îmi aduce aminte că am lucruri de făcut, care dacă nu le fac, mă simt prost. Ciudat cum ne aducem aminte unul altuia că s-ar putea să ne simțim prost. Dar sunt sigur că intenția din spate e una bună. Urându-ți o zi productivă vreau de fapt să îți urez o zi bună, o zi frumoasă - o zi după care să tragi linie și să vezi multe rezultate.

E destul de interesant cum se leagă productivitatea de valorizarea propriei persoane în societatea actuală. Adică hai să fim serioși, de multe ori nu avem niciun chef să facem nimic din ce ar trebui să facem, sau chiar se întâmplă ca nici măcar să nu ne placă ceea ce ar trebui să facem. Și totuși, dacă nu faci nimic, te simți prost la sfârșitul zilei. De ce?

De câte ori ne-a fost băgat în cap că trebuie să facem ceva cu viața noastră? "Nu-ți irosi viața pe maidan" am auzit ieșind din gura bunicilor, "trebuie să muncești mult în viață, să fii o persoană respectabilă" ne-au spus părinții, "dacă învățați bine și luați note mari o să ajungeți departe" bodogăneau profii pe la școală și "vei mânca fructul muncii tale" spuneau la biserică. Bă, dacă toată lumea spune că tre' să muncești ca să meriți să trăiești, așa o fi.

Munca. Combustibilul pentru o societate asemănătoare unui motor de mașină. Fiecare trebuie să contribuie pentru că, dacă nu o faci, ești în plus. Ești o lichea. Nu ai niciun rost pe lume dacă nu muncești. Consumi aerul degeaba, cum s-ar spune. Cam vicios acest cerc, nu? Muncești ca să alimentezi o societate care te obligă să muncești. Și știi ca nu-ți place. Că ai zile în care ai vrea pur și simplu să stai degeaba și sa te scarpini la buric. Dar aceste zile nu-ți sunt permise fără repercusiuni (decât dacă ai norocul ca aceste zile să fie de Crăciun, Paști sau Revelion). Și nu vine nimeni să te bată pe umăr. Te bați singur pe umăr. Fantastic! O operă de artă, dacă mă întrebați pe mine. Un sistem care se auto-întreține prin elementele sale constituente (un exemplu).

Bun, și ce vrei să zici? Hai să nu mai muncim niciunul și să jucăm bambilici toată ziua? Ce vreau să zic este că acest moment (da, momentul ăsta în care citești cuvintele astea) este tot ce ai. Și ceva super sigur: o să ajungi să nu-l mai ai. Oare ce ar fi prioritar în aceste circumstanțe? Sunt oameni care fac chestii cu plăcere. Nu cred că aia o mai putem numi muncă sau productivitate. Cred că aia e pur și simplu pasiune. Părerea mea? Nu există om în lume care să nu aibă o pasiune. Poate nu o cunoaște încă, sau poate este ceva care nu-i oferă respectabilitatea care ți-o oferă un loc de muncă tradițional, dar există.

Așa că da. Sunt una din acele persoane care crede în întregime în citatul "The time you enjoy wasting is not wasted time" și te întreb: de când nu te-ai mai uitat la un copac, sau de când nu ai mai văzut răsăritul?