Povestea mea de fost fumător

Mi-a spus odată un prieten că blogul meu e oarecum impersonal. Deși nu plănuiesc neapărat să schimb asta, m-am gândit că ar merge aruncată aici o istorioară mai personală, așa, să mai colorez puțin treburile. Și dacă tot am fost întrebat de mai multe cum de am reușit sa mă las de fumat, am zis că ar fi fain să încerc să scriu un articol despre asta - așa îmi mai organizez și eu puțin povestea și, poate, cu ocazia asta, ajut pe careva care trece sau plănuiască să treacă prin acest proces.

Să încep cu începutul, și anume, ce m-a determinat să iau decizia de a mă lăsa de fumat. Eram prin anul doi de facultate și se făcuse seară. Înainte să mă duc la culcare am stins ultima țigară din pachet și primul gând care mi-a trecut prin cap a fost: "Băga-mi-aș, iar tre' să-mi iau țigări". M-am uitat în portofel și am constatat că mai aveam vreo 20 de lei. În mod normal mi-ar fi ajuns banii, doar că la momentul respectiv contextul a fost de așa natură încât "20 de lei" a fost o veste foarte proastă pentru mine. Mai aveam vreo 5 zile până când maică-mea mi-ar fi pus niște bani pe card și vântul șuiera prin frigider. Așa că am ajuns la eterna alegere studențească: țigări sau mâncare? Pentru prima dată în viața mea, țigările au pierdut. Am hotărât să mă las de fumat.

Cu câteva zile înainte, dacă nu chiar în aceeași zi, a trecut pe la noi o prietenă, care tot lăuda o carte pe care a citit-o și care a ajutat-o să renunțe la fumat. Mi-a descărcat-o de pe net și a lăsat-o pe desktop. "Da, da. Bine. Las-o acolo." am spus eu sceptic. Mi-am amintit de ea atunci când m-am dus la culcare, proaspăt nefumător, și am început să o citesc. Nu știu să zic care a fost meritul cărții și care a fost meritul deciziei mele deja luate, dar cert este că ambele au jucat un rol important în procesul meu de a renunța la fumat. Cu alte cuvinte, recomand puternic cartea lui Allen Carr. Este o lectură ușoară și primul sfat din carte este să continui să fumezi, așa că nu ar trebui să inspire frică nimănui. Dar obiectivul meu nu este să fac marketing sau să fac un rezumat al informațiilor din carte.

Poate prima și cea mai importantă piedică cu care m-am confruntat a fost faptul că mie îmi plăcea să fumez. Primul lucru care îl făceam atunci când mă trezeam era să-mi aprind o țigară. După ce mâncam, abia așteptam să-mi aprind o țigară. Și atunci când beam o bere cu prietenii, exact... îmi plăcea să fumez o țigară. Era evident că o să-mi fie imposibil să ma las. Practic mă angajasem în actul de a renunța la cea mai mare plăcere a mea. "Un viciu am și eu..." îmi răsuna în cap, eforturile minții mele de a rămâne în zona mea de confort și să renunț la planurile astea stupide.

Am început să disec puțin această plăcere de a fuma. "Ce înseamnă, de ce îmi place și cum a ajuns să-mi placă?" Din câte îmi aduc aminte, prima dată când am pus țigara în gură am început să tușesc, m-am albit tot la față și am fost foarte aproape să vomit. Nu știu cum e pentru voi, dar pentru mine astea nu-s chiar indiciile clasice ale faptului că mi-a plăcut să fumez. Cert este că am continuat să o fac (motivul pentru care am făcut asta îl dezbat puțin mai jos) și odată cu timpul a început să îmi placă. Nu știam sigur ce îmi place la fumat: gustul? Hm... nu era cel mai plăcut. Mirosul? Uram cum îmi miroseau hainele. Senzația? Nu mai exista nicio senzație. Atunci ce anume îmi plăcea la fumat? 

Mi-am adus aminte că la facultate vorbea un prof de teoria disonanței cognitive. Pe scurt (și specific pentru acest exemplu), această teorie spune că atunci când există o incongruență între ceea ce crezi și ceea ce faci, vei resimți distres la nivel psihologic. Acest distres poate fi rezolvat ori prin modificarea atitudinilor față de comportament, ori prin renunțarea la comportament. Cu alte cuvinte, dacă ești pus în situația în care tu, ca băiat, ar trebui să porți un tricou roz în public atunci când tu consideri că rozul este o culoare gay, o să începi sa te simți aiurea. Cum îți rezolvi acest distres? Ori începi să îți spui că rozul este de fapt o simplă culoare și asocierea roz-gay este un stereotip stupid răspândit în societate (ba chiar tu ești un erou, pentru că lupți împotriva acestor prejudecăți), ori îți vei băga picioarele și nu vei purta tricoul, rămânând cu ideea ta că rozu-i gay.

Sună destul de apropiat de ceea ce făceam eu ca fumător. Știam foarte multe informații despre cum fumatul este foarte dăunător, deși eu îmi doream o viață cât mai sănătoasă, nu agream aproape nimic din ce îmi oferea fumatul (înafară de cerculețe) și totuși consideram că fumatul este fain și ca îmi place. Hm. Oare nu pentru simplul fapt că fumam îmi plăcea să fumez? Și, de fapt, era vorba de o plăcere, sau mă mințeam singur ca să îmi rezolv disonanța cognitivă? Ăsta a fost primul pas care l-am făcut și, cred eu, cel mai important.

Totuși, faptul că mi-am dat seama că plăcerea de a fuma nu era chiar așa de plăcută cum credeam eu nu a fost de ajuns. Mă tot întrebam cum va arăta viața mea fără țigări. Fumam de aproximativ nouă ani și asta înseamnă că obiceiurile au avut destul timp pentru a se sedimenta. Condiționările deveniseră foarte puternice. Aveam impresia că totul trebuie să se schimbe: că mesele mele nu vor mai fi niciodată la fel, ca pauzele dintre cursuri vor fi inutile, că berea nu va mai avea același gust și ca niciodată nu voi mai savura o cafea. Mi-am dat rapid seama că, de fapt, totul a rămas la fel. Nu trebuia să fac nimic în plus. De fapt, nu mai trebuia să fac ceva. Nu mai eram nevoit să îmi aprind o țigară.

Cel mai grav a fost că mă apucasem să fumez la o vârstă foarte fragedă și de-a lungul adolescenței mele eu am fost fumător. E grav pentru că adolescența e o perioadă destul de critică în procesul de formare a personalității. Așa cum am mai explicat eu pe undeva, e destul de dificil să îți imaginezi o viață în care una din credințele tale centrale nu mai este validă. Motivul pentru care am continuat să fumez, deși inițial nu mi-a plăcut, este același ca în cazul multora - anturajul. Primeam recompense pentru faptul că fumam: eram cool, eram șmecher. Această credință a persistat până în momentul în care am conștientizat cât era de idioată. Cel mai ciudat e faptul că am auzit-o și, de multe ori, chiar am spus-o: "M-am apucat de fumat că eram copil. Voiam să fiu șmecher." Surprinzător cum vorbim câteodată fără conștientizăm ce spunem. Am început să mă uit în jur și să observ cât de șmecheri sunt, de fapt, fumătorii. Tot miserupismul și toată alura aia flegmatică și nepăsătoare, toată eleganța și estetica comportamentului moare atunci când se termină țigările. Șmecherii devin sclavi. Am văzut (am și participat cândva, doar că inconștient) diverse scene care au infirmat toată șmecheria. Fumători care au recurs la a aprinde chiștoace înghesuite în scrumiere sau care au început să fumeze tot felul de alte plante, care de care mai dubioase, cum ar fi ceai de mușețel. Șmecheria aia, alura de miserupist, s-a topit instant.

Odată ce am reușit să observ toate obstacolele psihice, restul a fost ușor. Așa cum zice și Allen Carr, dependența fizică se manifestă printr-un sevraj de câteva zile. E o senzație de gol asociată de cele mai multe ori cu foamea (de unde și mitul că dacă te lași de fumat te îngrași - te îngrași dacă mănânci). Am învățat să interpretez acel gol ca un semn al faptului că funcționează: "mă las de fumat!". Mai apoi, tot procesul a devenit o cursă cu mine însumi. O nouă zi fără țigări era o victorie personală. Abia așteptam să mă trezesc dimineața și să nu fumez. Într-un final, și stadiul în care sunt și acum, am ajuns să nu mă mai gândesc la asta absolut deloc. Mai am câteodată tot felul de vise în care fumez, dar mă trezesc foarte dezamăgit, ceea ce, cred eu, e un semn bun. Ce pot să spun... nu regret faptul că am fost fumător, dar sunt bucuros de faptul că sunt nefumător.

Stop exploatării cu cianură între urechi!

Nu m-am putut abține și am scris ceva și despre Roșia Montană. Vreau să clarific de la început faptul că nu am de gând să înșir aici toate argumentele pentru care proiectul RMGC ar trebui respins [puteți găsi aceste detalii aici]. Ceea ce mă fascinează pe mine este maniera în care această problemă este gestionată de clasa politică, în special iscusința dovedită în arta de a modela componenta psihologică. Așadar, frazele ce vor urma vor gravita în jurul acestei teme.

Fie că dăm sau nu crezare teoriei conspiraționiste conform căreia o mână de oameni ar conduce întreaga lume, ar fi stupid din partea noastră să negăm faptul că activitatea politică din România (și nu numai) este infectată de interese personale. Licitații ilegale, contracte inexistente, falsificare de voturi, etc. Este oarecum irelevant dacă aceste mișcări sunt comandate de 10 oameni așezați la o masă rotundă, sau apar natural ca rezultat al lăcomiei atât de caracteristică pentru specia noastră, pentru că, la urma urmei, toate aceste mișmașuri aduc tot felul de beneficii părților implicate. Prin urmare, nu cred că ar exista mari diferențe în comportamentul acestor șahiști atunci când planurile lor sunt puse în pericol.

Cred că putem fi cu toții de acord că situația de la Roșia Montană este un astfel de exemplu de strânsoare de mâini prin locuri ascunse de ochii publicului. Tot felul de săpături în istoria birocratică a acestui proiect dezvăluie din ce în ce mai mult din secretul șahiștilor [un exemplu aici]. Câteva persoane s-au combinat la câteva contracte și vreo două trei promisiuni și s-au pus pe treabă. Totul a mers ca pe roate, până când autobuzele n-au mai putut circula din cauza unei mulțimi de oameni așezați în stradă care strigau ca la galerie că "s-a dat șpagă barosană pentru Roșia Montană". 

"Păi mi-ai zis ca n-or să fie probleme!"

"Da șefu', numa' că ăștia nu vor să înceteze. Da' n-ai treabă că rezolvăm noi."

Primul pas a fost să vadă de unde s-au informat toți hipstării ăia din stradă despre șmecheriile astea. Au profitat de faptul că internetul este o sursă de informare oarecum sensibilă la vârsta utilizatorilor (cel puțin în România), și s-au gândit să compenseze prin apelul la populația dependentă de o altă formă de informare, cum ar fi televizorul. Au bătut rapid în tastaturi niște contracte care ofereau sume ridicole pentru a difuza câteva spoturi publicitare cu Sanda Lungu (și, cred eu, liniște în jurnalele de știri despre ceea ce se întâmpla în stradă și mai ales motivul acestor mișcări, dar unii mi-ar spune că-s paranoic) și au sperat că vor câștiga restul poporului de partea lor. Ei bine, hipstării s-au pus pe tipărit ziare cu câteva informații care nu apăreau în acele spoturi și au profitat și ei de faptul că bătrâneii sunt fascinați de ziare gratuite. O fi din cauză că le-au citit, sau din cauza faptului că s-au săturat de toate măgăriile din țara asta, dar bătrâneii care au încercat ei să-i câștige de partea lor aplaudau de la geamuri marșul protestatarilor, ba mai mult, câțiva au ieșit în stradă să țipe și ei că "nu corporația face legislația".

N-au mai putut televiziunile să tacă, mai ales când aveau în fața porții mii de oameni care strigau "Rușine, rușine, rușine să vă fie!". S-a trezit și CNA-ul și a interzis reclamele RMGC pe motivul că "Bă! Ia stai oleacă... Da' ăștia nu încearcă să vândă nimic cu reclamele astea (poate doar gogoși). Asta-i campanie politică agresivă. Și mai și mint!" 

"Hmm... ce să facem, ce să facem... Gata! Știu! Hai să facem un referendum și să ciordim voturile!"

"Nu se poate că ar dura prea mult... și câte voturi poți ciordi? Tre' să rezolvăm aici, între noi. Fără popor!"

Și uite-așa s-a născut COMISIA SPECIALĂ (cue dramatic turn) care va investiga cu cea mai mare atenție și dedicație particularitățile acestui proiect și va decide dacă va fi sau nu aprobat. Comisia specială este formată din, ai ghicit, politicieni. Activitatea lor de a salva România de această lege neconstituțională constă într-o serie de întâlniri si discuții, care mai de care mai amânate și mai neconcludente. După declarațiile acestor salvatori, ei vor căuta respingerea legii inițiale. Asta înseamna că vor băga 120391203 de amendamente și mențiuni și alte astfel de portițe care să permită acceptarea legii și, zic ei, să modeleze proiectul în asemenea fel încât societatea românească să îl aprobe. Problema e că protestatarii vor respingerea proiectului în totalitate. Un fel de "du-te în spanac cu exploatarea ta și lasă munții așa cum i-o făcut Dumnezeu". Ei bine cum rezolvăm această diferență de interese? Politicienii vor să treacă legea pentru că vor neapărat să salveze România de insuficiența locurilor de muncă (if you know what I mean) și protestatarii vor să respingă legea pentru că multă cianură și multă moarte.

Ultima încercare a beneficiarilor RMGC este să se joace murdar cu ceea ce se întâmplă între urechile oamenilor. Părerea mea e că planul șahiștilor e să mai zăbovească o țâră, pentru că vine iarna. Pariază pe faptul că frigul va induce oamenilor lehamite și că aceștia vor înceta să mai iasă din casă. Deja se simte. Numărul protestatarilor scade văzând cu ochii. Dar este asta o măsurătoare validă a faptului că poporul începe să accepte acest proiect? În niciun caz. E un efect al neajutorării învățate. Plus că oamenilor le place să se mintă, mai ales când e vorba de un atac la imaginea de sine: "Cu sau fără mine e același lucru. Îi susțin de acasă. Se pune și asta.". E cam la fel cu situația în care îți spui uitându-te în oglindă că "gata, de maine mă apuc de sport!", și efectul acestui gând te face să te simți mai bine cu tine pentru că, în capul tău, deja ești un sportiv. Dar știm cu toții de câte ori am mâncat un ecler în loc să alergăm în jurul blocului.

Care e concluzia? Oricât aș fi de tentat acum să vă persuadez să ieșiți în stradă, pentru că, sincer, acum, mai mult ca niciodată, strada are nevoie de noi, aș face același lucru ca șahiștii despre care v-am vorbit. Rămâne la latitudinea fiecăruia să stabilească cu sine cât este de importantă această bătălie, dar ar trebui să fim conștienți de armele la care recurge clasa politică, pentru că sunt îndreptate în direcția fiecăruia dintre noi.

Eu personal mă bucur să văd atâția oameni care cred în schimbare și în progres și refuză să mai tacă în fața unor titluri fictive. Pe această cale, aș dori să le mulțumesc din suflet celor care pun cotul la muncă și construiesc o lume mai bună în care să crească copiii mei. 

Despre "mindfulness" și arta de a trăi aici și acum

Voi începe acest articol propunând cititorului un exercițiu pentru a înțelege puțin mai bine la ce se referă acest concept de mindfulness. După ce termini de citit această frază, oprește-te pentru 10-15 secunde din tot ceea ce faci și încearcă să conștientizezi multitudinea de senzații pe care le simți în momentul prezent, dar nu au fost incluse până acum în câmpul atențional: modul în care corpul tău intră în contact cu scaunul, podeaua sau orice altă suprafață pe care stai în acest moment, conștientizarea respirației (felul în care aerul intră și părăsește corpul), gustul care îl ai în gură și mirosul camerei în care te afli, multitudinea sunetelor din jur, etc. Cu alte cuvinte, trăiește pentru 10-15 secunde aici-ul și acum-ul.

Un scurt istoric al mindfulness-ului: așa cum probabil ați anticipat deja, mindfulness-ul își are originea în istoria filosofiei buddhiste. Una din cerințele pe care o persoană ar trebui să le îndeplinească în procesul de căutare a stării de iluminare, spune Buddha, este aceea de a trăi conștientă de momentul prezent (conscious living, mindful living). Istoria și învățăturile filosofiei buddhiste sunt subiecte care, într-adevăr, merită explorate, însă scopul acestui articol este altul. Deși inițial promovată într-un context oarecum religios, practicarea meditației pentru a cultiva mindfulness-ul poate fi, și este adoptată în contexte seculare. Aceasta a fost introdusă prima dată în domeniul medicinei de Jon Kabat-Zinn în anii '70, conturând un program de tratament al stresului la persoanele suferinde de boli cronice, și nu numai (mai multe informații despre Mindfulness Based Stress Reduction). Eficiența acestui program a atras atenția medicilor și a psihologilor și, în prezent, sute de studii clinice atestă utilitatea practicării meditației de tip mindfulness (de sine stătătoare sau în combinație cu alte tehnici terapeutice) în tratarea anxietății, stresului, prevenția recăderilor în cazul depresiei și unele tulburări de personalitate, cum ar fi borderline-ul. Mai simplu, mindfulness-ul este benefic și știința susține această afirmație. 

Cu toate că majoritatea studiilor sunt focalizate pe cazuri patologice, această practică poate fi folosită și în scop de optimizare. Adică da,oricine poate practica meditația de tip mindfulness pentru a profita de beneficiile asociate acesteia. Probabil prima întrebare care vine în minte este: "ok, și ce treabă are faptul că eu sunt conștient de senzația pe care o am când stau pe scaun cu sănătatea mea mintală?". Cam la asta se poticnesc și cercetătorii în momentul de față. Merge, știm asta. Dar de ce?

În primul rând, să încercăm să definim acest mindfulness. Deși lucrurile sunt oarecum ambigue, majoritatea autorilor cad de acord asupra faptului ca mindfulness-ul presupune focalizarea atenției asupra evenimentelor derulate în momentul prezent și acceptarea non-evaluativă a acestora în câmpul conștiinței. Cu alte cuvinte, dacă, de exemplu, simți ca te doare mâna, nu cataloghezi senzația ca durere, ci simți experiența ca atare.

Părerea mea este că mecanismul prin care mindfulness-ul promovează sănătatea mentală este unul multi-fațetat. În primul rând, consider că unul din factorii care contribuie la această stare de bine este de tipul unei intervenții simptomatice. Spun "în primul rând" pentru că am ales o abordare cronologică și această stare de bine este imediat resimțită la sfârșitul unei sesiuni de meditație de tip mindfulness. Să dăm un exemplu. Ai în minte o problemă: te gândești constant la faptul că trebuie să plătești facturile restante și nu ai bani. Te așezi frumos în poziție de lotus și te pui pe meditat. Efectul imediat este faptul că atenția ta este relaxată în momentul prezent. Nu te mai gândești la stimulul stresor, ceea ce înseamnă că stresul rezultat din această cauză va scădea. Evident, faptul că ești zen nu îți rezolvă facturile, dar te ajută să nu te mai gândești constant la asta. 

Practicarea meditației de tip mindfulness are, de asemenea, efecte benefice pe termen lung. Pentru a contura un al doilea posibil mecanism, este necesară o precizare. Meditațiile de tip mindfulness vizează și monitorizarea și conștientizarea activității cognitive. Cu alte cuvinte, încerci să fii conștient de gândurile tale și de faptul că acestea sunt ceea ce sunt: gânduri - o modalitate de reprezentare a realității în care trăiești. Odată conștientizat acest lucru și practicat nu doar în cadrul meditațiilor, ci și în viața de zi cu zi, individul începe să fie conștient fie de anumite pattern-uri în gândire, fie de gânduri specifice care pot provoca distres. De exemplu, când o persoană înțelege faptul că frica de a iniția conversații cu persoane necunoscute este dublată de anumite gânduri de genul: "N-ai treabă, sigur n-o să-i placă de mine." și cataloghează aceste afirmații ca fiind simple gânduri și nu realitate, modificarea patternului comportamental este mai probabilă. Cu cât experimentezi mai mult și ieși mai frecvent din zona ta de confort stabilită de câteva frontiere mentale, cu atât vei simți mai frecvent o stare de împlinire în raport cu viața ta. Consider acest al doilea mecanism unul foarte important și se pare că nu sunt singurul. Există multe terapii care folosesc mindfulness-ul cu scopul de a identifica astfel de gânduri automate și majoritatea studiilor de la ora actuală sunt focalizate în această direcție.

În orice caz, este posibil ca privind lucrurile dintr-o perspectivă exclusiv științifică să dezbracăm, pentru cei neinteresați, practica meditației mindfulness de toată frumusețea sa empirică. Ce pot să afirm este faptul că, dacă filosofia voastră de viață spune că orice experiență este o binecuvântare, atunci practicarea meditațiilor mindfulness este un must-do. E un reminder că ești viu, că ești aici și că asta e tot ce ai. Pe mine, personal, m-a ajutat să-mi ordonez puțin viața și să prioritizez ceea ce consider că este cu adevărat important. Pe lângă efectele benefice care le-am enumerat, este o metodă incredibilă de auto-cunoaștere și asta, cred, e una din întrebările la care toți vrem sa aflăm un răspuns. 

Pentru cei interesați, puteți să încercați o meditație ghidată de Kabat-Zinn (de exemplu asta, care este o meditație excelentă condusă de el la sediul Google). Puteți de asemenea să vă procurați prin diferite metode, mai legale sau mai puțin legale, CD-urile cu meditațiile ghidate ale acestuia din cadrul MBSR. Great stuff!

Este posibila o lume fara bani?

Au trecut majoritatea evenimentelor care imi consumau timpul alocat articolelor si a venit momentul sa mai scriu si eu un cuvant sau doua. Tema pe care am ales-o pentru acest material este subiectul meu preferat de discutie dintr-un motiv simplu. Pentru ca merita. Beneficiile devin evidente cand o idee intr-adevar relevanta pentru vietile noastre este supusa dialogului Bohmian. Asadar, este posibila o lume in care nu exista bani? Parerea mea este ca da, si voi prezenta in continuare cateva din argumentele care stau la baza acestui raspuns.

Interesul meu fata de centralitatea banilor in societatea contemporana deriva din ceea ce am observat, observ si, sper, voi observa din ce in ce mai putin. Cu siguranta nu sunt singur. Timpanele multora vibreaza la invocarea acestei entitati promovata la ordin dumnezeiesc, multe creiere proceseaza imagini cu figuri ingrijorate din acest motiv si ritmuri cardiace accelereaza atunci cand ii vedem sau, dimpotriva, nu-i vedem. Bani este laitmotivul vietii moderne; binecuvantarea Dumnezeiasca intr-un format fizic - daca o ai, vei simti iubirea. Imi permit sa spun acest lucru pentru ca in aceasta paradigma Bani ingenuncheaza indeplinirea tuturor nevoilor conditiei umane, plecand de la cele de ordin animal pana la cele de ordin spiritual. 

Reactia intalnita cel mai des atunci cand am mai discutat aceasta problema in alte contexte a fost: "Pai, ar trebui sa ne intoarcem in epoca de piatra". Naturaletea cu care emerge aceasta concluzie nu ma surprinde pentru ca si eu am ajuns la ea de n ori gandindu-ma la acest aspect. Totusi, grila mea de lectura social-constructivista, combinata cu setul de cunostinte de psihologie care mi le-am insusit, ma tot indeamna sa ridic semne de intrebare acestui rezultat. Parerea mea este ca singura epoca de piatra la care ar trebui sa ne intoarcem este una mentala, nicidecum una in adevaratul sens al cuvantului. 

In esenta, Bani este o notiune abstracta. Economia este un artefact mentinut real de intelectul si activitatea umana. E Omul-Negru sau revelionul. Insa sistemul nostru cognitiv functioneaza intr-o maniera care constituie un dezavantaj in evidentierea acestui aspect. Oamenii tind sa creada tot ceea ce gandesc pentru ca asa suntem construiti. In reprezentarea realitatii, atribuim in mod natural cunostintelor noastre valori de adevar: 1 sau 0, adevarat sau fals. Daca asta ar fi toata povestea despre cum functioneaza in mod natural si confortabil mintea noastra, solutia ar fi simpla. Schimbi valoarea de adevar a credintelor referitoare la importanta banilor si voila - esti hipiot. Din pacate, povestea este mult mai lunga (si in mare parte necunoscuta). 

Centralitatea banilor la nivel social este concomitenta cu centralitatea banilor la nivel individual. Un aspect la fel de important este faptul ca aceste cunostinte sunt interconectate si acumulate intr-un mod ierarhic. Un exemplu ilustrativ ar fi structura pe functii a unei organizatii. Daca se schimba CEO-ul, te astepti ca schimbarea sa se faca simtita in toate departamentele prin schimbarea de politica organizationala. Acest CEO este analog unei credinte centrale in sistemul nostru cognitiv. Atunci cand 90% din activitatile noastre necesita intr-o oarecare masura bani, simpla conversie din 1 in 0 a valorii de adevar atribuite unei credinte centrale nu rezolva problema pentru ca "Bine, bine, dar cum am mai trai?". Bani si nonBani sunt la fel de influente in stabilirea patternurilor de activitate umana. Atunci cand o credinta centrala isi schimba valoarea de adevar, invariabil celelalte constructii fundamentate pe aceasta vor avea de suferit. Toate regulile noastre de functionare de tipul "daca X atunci Y" se destrama pentru ca asumptia principala nu mai este valabila. E ca si cum te-ai hotara sa mergi la pescuit in desert. Din fericire, exemplul meu este extrem prin certitudinea sa - pestii chiar nu traiesc in desert. Dar cat de cert este faptul ca oamenii nu pot trai fara bani?

Teoreticienii evolutionisti sustin faptul ca sistemul de comanda ierarhica si economia sunt rezultate memetice ale constructiei noastre genetice. Pe scurt, nu ne putem abtine de la a folosi bani pentru ca la baza suntem niste animale care vor sa supravietuiasca si sa se reproduca, iar pretul acestor dezirate este bunastarea celuilalt. Succesul unui competitor este tradus in sanse mai reduse pentru tine sa obtii acces la resurse (mancare, femei, cicalacacichicea). Practic, atunci cand ai bani iti poti asigura supravietuirea si, poate mai important, iti poti stampila in frunte faptul ca esti o "captura" mai buna decat altii din punct de vedere sexual [vezi, de exemplu, prelegerea lui Gad Saad]. 

Nu incerc nicidecum sa combat teoria evolutionista, dar daca ar fi sa invatam ceva din ea, acel lucru este faptul ca lumea este dinamica si intr-o continua schimbare. Da, majoritatea gandurilor noastre automate au substrat evolutionist, insa la fel de "Da" este si faptul ca aceste ganduri pot fi identificate de persoana care le experentiaza prin abilitatile mentale superioare cu care ne tot laudam si care ne asigura locul in varful lantului trofic - animalul care stie ca stie, nu? Ce rost are studiul comportamentului uman, daca rezultatele obtinute nu sunt folosite in scop de optimizare? In plus, procesul evolutiv se desfasoara intr-un anumit mediu. Atunci cand banii sunt validati social ca fiind cel mai important lucru intr-o viata de om, e de asteptat ca schimbarile in acest sens sa fie imposibile. Imi aduc aminte de o experienta personala, o amintire de la cativa ani (pana in 7) care m-a ajutat sa deschid ochii cu privire la importanta modului in care educam colectiv generatiile tinere. Ceea ce i-am cerut eu lui Dumnezeu, intr-o rugaciune inainte sa ma culc, a fost ca familia mea sa castige la TeleEurobingo (sau ceva de genul). Nu stiu daca are sens sa incerc sa spun de ce ar fi asta relevant pentru argumentul meu. Mizez pe faptul ca extragem aceeasi invatatura.

Ok, si care ar fi alternativa? In efortul de a-mi articula viziunea personala voi evita apelul la afirmatii de genul "ceea ce conteaza, de fapt, este sa ai pe cine sa tii de mana atunci cand te uiti la stele", desi acest lucru nu le face mai putin adevarate pentru mine, ci ofera articolului o alura mai putin sectanta pentru cititori. Alternativa se naste atunci cand competitia pentru resurse devine redundanta. Banii sustin aceasta competitie prin capacitatea lor de a limita accesul si de a defini ce este resursa si ce nu. Un exemplu ilustrativ este aurul. Aurul este o resursa pentru ca aurul costa bani. Dar ce este in esenta aurul? Atunci cand valoarea nu mai este masurata in bani, lucrurile cu adevarat importante raman in picioare. Ceea ce tot subliniaza persoanele care au reusit si reusesc sa traiasca fara bani [un exemplu] este importanta semnificatiei interactiunii dintre persoane. In acest sens, persoanele care traiesc fara bani redefinesc notiunea de job. Locul de munca nu mai este o activitate impersonala delimitata printr-o fisa de post si recompensata cu bani. Toate actiunile se deruleaza spre un scop comun, acela de a construi. Cand scopurile sunt identice si la fel de importante pentru cel putin doua persoane, acestea vor colabora in atingerea lui.

Cum ar arata o lume fara bani? In linii foarte largi, eu vad o lume sensibila la problemele colective. Problema colectivului devine problema individului pentru ca ii afecteaza functionarea. Acest trib modern urmareste progresul in adevaratul sens al cuvantului. Pragmatismul ajunge valoare centrala pentru mobilizarea eforturilor colective. "De ce?" este intrebarea fundamentala, pentru ca raspunsul la intrebarea "Pentru cine?" este cunoscut de toata lumea. Astfel, "combustibilul motorului colectiv" isi schimba compozitia, interesul personal fiind filtrat prin beneficiul grupului.

Asa cum am precizat la inceputul articolului, intrebarea este supusa unui dialog Bohmian. Asadar, orice parere, fie ea contradictorie sau complementara, este binevenita in sectiunea de comentarii.

*LATER EDIT*

La recomandarea lui VladM, postata in sectiunea de comentarii, am vizionat documentarul Zeitgeist Addendum. Este o sursa de informare excelenta cu privire la neajunsurile sistemului monetar si explica de ce, prin definitie, paradigma actuala este si va fi intotdeauna insuficienta in depasirea neajunsurilor societatii.

Puteti urmari documentarul aici: http://www.youtube.com/watch?v=EewGMBOB4Gg

Acelasi documentar mediatizeaza si viziunea lui Jaques Fresco referitor la cum ar arata o lume fara bani. Acest proiect se numeste The Venus Project si puteti sa aflati mai multe aici: http://www.thevenusproject.com 

De ce nu plecam odata din statia de autobus?

Inainte de a incepe, vreau sa precizez ca scopul acestui articol nu este acela de a fi o pledoarie catre plauzibilitatea telepatiei cat acela de a fi un apel la integritate si spirit critic intr-un domeniu in care aceste trasaturi sunt absolut esentiale.

Acum ceva timp in urma Rupert Sheldrake a tinut o prelegere la TED, faimoasa pentru faptul ca a fost ulterior "interzisa" de acestia, declarand ca ceea ce vorbeste el acolo este de fapt pseudostiinta si nu isi are locul in aceeasi oala cu celelalte idei promovate de ei. Evident, comunitatea a explodat, acuzand TED de practicarea cenzurii si agenda politica. [ prelegerea - discutia ]

Ce vorbeste el, pe scurt, e faptul ca materialismul paradigmei stiintifice actuale impiedica progresul. Acesta acuza cercetatorii de purtarea ochelarilor de cal, sau ca au, ceea ce numea R. A. Wilson, un "reality-tunnel" inflexibil. El ridica problema subiectelor tabu, cum ar fi telepatia, si cum un rationament strict materialist respinge prin definitie ipoteza existentei unui astfel de fenomen, investigarea lui devenind, prin urmare, redundanta. Sheldrake invoca cateva studii realizate pe relatia dintre caini si stapanii lor [cum ar fi asta], sentimentul care il ai cand cineva se holbeaza la tine (the sense of being stared at), cum de stii cine te suna cand iti suna telefonul, si altele, care ridica cateva semne de intrebare cel putin interesante.

In cazul unui episod telepatic ai nevoie de cel putin doua fiinte care "comunica" si un canal care face acest schimb de informatie posibil. Conform viziunii actuale din comunitatea stiintifica, acest canal trebuie sa existe cumva in spatiu si timp. Evident ca nu umblam cu cabluri dupa noi care sa ne conecteze unul de altul, deci care este domn'le canalul ala? Asa ca devine din ce in ce mai clar motivul din spatele scepticismului cu privire la existenta acestui fenomen paranormal.

Principala problema a unei paradigme este ca ea pleaca de la cateva asumptii care capata valoare de adevar incontestabil, in maniera axiomatica. Materialismul asuma faptul ca realitatea este in intregime construita din materie care respecta legile fizicii clasice. In acelasi timp, o perspectiva materialista asupra realitatii este implicit una determinista, ceea ce inseamna ca orice efect are o cauza - realitatea este ca o masa imensa de biliard cu bile care se ciocnesc incontinuu intre ele.

Rolul unei teorii este de a identifica legi si constante cu ajutorul carora sa poti face predictii. De exemplu, in cazul psihologiei evolutioniste reproducerea si supravietuirea sunt considerate constante esentiale in motivarea comporamentului uman. Cu alte cuvinte, te duci sa te tunzi pentru ca, de fapt, asta iti mareste sansele de a-ti gasi o prietena (desigur, exemplul este extrem de grosolan si prin urmare discutabil, dar scopul lui este pur ilustrativ). Din pacate, odata articulata, o teorie tinde sa aiba neortodoxul obicei de a deveni realitate pentru cei care o considera plauzibila. Si atunci cand iti insusesti o teorie ca fiind realitate, te astepti ca lucrurile sa se intample conform acelui model.

Revenind putin la exemplul cu telepatia, spuneam ca acest fenomen devine improbabil ipso facto. Nu ai un canal de transmitere existent in spatiu si timp => nu ai transmitere. Suprinzator, totusi, este faptul ca la ora actuala comunitatea academica nu are nevoie de mai mult decat ceea ce cunoaste deja pentru a putea genera posibile explicatii in aceasta directie. Majoritatea acestor cunostinte sunt des discutate in cadrul fizicii subatomice, unde non-localitatea tine ocupata atentia cercetatorilor. De exemplu, o particula aflata in stadiul de quantum superposition exista in toate starile ei posibile in acelasi timp. Adica poate fi si aici, si acolo, si dincolo in acelasi timp. O corelatie non-locala se refera la legatura dintre doua particule separate in timp si spatiu care se comporta instant similar (asta inseamna ca mai rapid decat viteza luminii - relatia dintre ele transcede dimensiunea spatio-temporala). Adica, cand una se roteste spre dreapta, cealalta se roteste instant spre stanga.

Problema e ca fizica cuantica nu prea are sens intr-o grila de lectura newtoniana, motiv pentru care se tot stipuleaza faptul ca principiile acesteia nu au legatura cu lumea materiala, pe sistemul "pai ce, tu ai vazut ceva si aici si acolo si dincolo in acelasi timp?". Personal, consider ca validitatea acestui argument devine chestionabila prin simplul fapt ca se bazeaza pe o delimitare artefactuala intre lumea materiala si lumea subatomica. Cu alte cuvinte, aceasta necesitate de a separa mediul inconjurator in bucati este legata de capacitatea limitata a sistemului nostru cognitiv si tocmai de aceea ar trebui sa aiba valoare strict instrumentala. Dar eu tot spun ca oamenii ajung sa se teama de Omul Negru. Lumea devine astfel o infinitate de bucatele si nu mai este un intreg.

De ce ne este greu sa plecam din statia de autobus, cand autobusul nu mai vine? Pentru ca am investit deja mult prea mult timp in asteptarea a ceea ce ar trebui sa se intample. In aceeasi maniera, consider ca atunci cand ajungi sa respingi din start diferite ipoteze si alegi sa ignori argumentele care o sustin, te cam astepti. Urmaresti o teorie, nu urmaresti realitatea.

Mai marea schisma si "eu" versus mine

"The planet has been through all kinds of things worse than us. It's been through earthquakes, volcanoes, plate tectonics' continental drifts, solar flares, sun spots, magnetic storms, the magnetic reverse of the poles, hundreds of thousands of years of bombardment by comets and asteroids and meteors, worldwide floods, tidal waves, worldwide fires, erosion, cosmic rays, recurrent ice ages and we think some plastic bags and some aluminum cans are going to make a difference? The planet isn't going anywhere. We are." - George Carlin

Cred ca cea mai potrivita reactie la umorul lui George Carlin este un episod maniaco-depresiv. Incepi cu un ras isteric, sfarsind trist, cu lacrimi in ochi intr-un colt intunecat.

Acum multi, multi ani am inventat uneltele - am dat cu bata-n cap unui tigru si am vazut ca-l doare. Si de-acolo-ncolo am tot folosit bata aia pentru tot felul de lucruri - cam la fel cum foloseam acu' 80 de ani cocaina la orice insemna produs farmaceutic. Fiind animale inteligente, ne-am gandit ca si o piatra ar putea fi unealta. Abracadabra, piatra a devenit unealta. Si am facut unelte din tot felul de obiecte, fiecare cu scopul ei. Uneltele astea ne ofereau un avantaj de supravietuire si succes reproductiv, pentru ca ce faceau oamenii acum 50.000 de ani? Beau, mancau, se inmulteau si incercau sa nu moara. O combinatie periculoasa, nu? Un animal inteligent, permanent motivat intrinsec sa nu moara.

Cum reusesti sa nu mori? Pai, in primul rand te feresti de situatiile care-ti pun in pericol viata (animale, conditii climatice, boli, etc.), asigurandu-ti un mediu care-ti ofera siguranta: o casa. Si niste haine. Si cateva doctorii. Poate doua, trei lemne pentru un foc si o gazela pentru cand ai musafiri (asta daca nu-i omori cand ii prinzi ca vor sa-ti fure hainele).

In spiritul a ceea ce-mi place mie sa fac, de fapt, voi incepe sa evidentiez efectul cascada prin care am ajuns sa ne temem de Omul Negru. Ce regula extragi atunci cand timpul in care stai in casa, departe de ceea ce misuna pe-afara, este direct proportional cu sansele tale de a nu muri? "Nature is bad!" - adevarata schisma, de fapt. Animalul inteligent care se zbate sa nu moara comite suicid.

Prima reactie pe care mi-o imaginez venind din partea celor care au ridicat spranceana: atunci de ce am ajuns sa traim 90 de ani? Nimic mai adevarat - am reusit sa nu murim... o perioada putin mai lunga. Rezultatele? Suntem a dracului de multi. Da' multi, ba baiatule... asa de multi incat de la 65 de ani incolo viata ta incepe, ironic, sa devina o povara pentru societatea prezenta si de prea multe ori inclusiv pentru tine.

Care este raspunsul unei societatati capitaliste in cazul asta? Mai multa exploatare, pentru ca principala asumptie a capitalismului este faptul ca resursele sunt nelimitate (...dumb, huh?). Cine mai are timp sa se gandeasca la cum o sa traiasca copiii copiilor nostri cand trebuie sa mergi la serviciu? Trebuie sa fii sigur ca nu mori! Oricum, don't be afraid, Captain Planet is here - strangem bani din pungile de plastic ca sa salvam mediul. Un pas inainte, doi inapoi. Tai copaci ca sa faci hartie pe care scrii "salvati copacii", gen.

Ironia e ca daca ne intoarcem in padure, murim in 20 de minute. Soarele incepe sa arda cam tare, si nu prea mai avem timp sa devenim toti negri si iarna e cam friguroasa, dar parca timpul e prea scurt sa ne creasca blana.

Impotriva tonului tragic cu care am prezentat modul in care vad eu lucrurile, sunt optimist. Parerea mea e ca avem nevoie de o schimbare de paradigma, pentru ca, intr-adevar, we're not killing nature, we're killing ourselves. Bucky Fuller spunea ca singura metoda prin care poti sa combati o idee este sa construiesti un nou model al realitatii. Astfel, poate ar trebui sa ne gandim cum ar trebui sa arate acest nou model. Sau, mai important, daca nu cumva principala noastra preocupare ar trebui sa fie asigurarea unui mediu propice pentru generatiile care vin, ca ele sa fie constructorii acestei noi paradigme. Ce am putea noi sa facem este, in primul rand, sa deschidem ochii si sa observam cat de normal ni se pare anormalul: incepand de la razboaie pentru petrol, cand exista tehnologie care face petrolul redundant, pana la carti, caiete, facturi & co. cand avem e-book readers, laptopuri si conturi de e-mail; 50 de masini conduse de 50 de oameni care merg in acelasi loc, si lista poate continua la nesfarsit. Small individual steps, pentru ca schimbarea nu vine din cosmos.

Baieti feminini si diete cu pastile pentru un viitor linistit

As putea sa incep acest articol formand o alianta cu criticii DSM-5 (noul manual psihiatric pentru diagnosticarea tulburarilor mentale) si sa incep sa ma iau de modul in care patologizeaza normalitatea, uitand constant ca nu suntem roboti predestinati sa functionam intr-un anumit fel. Dar aleg sa fiu Elvetia.

DSM, fie el 1, 2, 3, 4 sau 5, nu e coborat de pe Muntele Sinai. O echipa de persoane pregatite stau la o masa rotunda si discuta ce e normal si ce e patologic. Cand concluzioneaza, scriu o carte recunoscuta international - un fel de bestseller in categoria non-fictiune. De cate ori reuseste sa indeplineasca acest criteriu ramane de vazut.

Primul exemplu care mi se pare ca nu are ce cauta in categoria de non-fictiune este diagnosticul de gender identity disorder sau tulburarea identitatii de gen (TIG - criterii). Problema mea este ca diagnosticul se pune in primul rand pe faptul ca o persoana are un comportament specific celuilalt sex. Hai sa fim putin feministi si sa ne gandim cat de dumnezei suntem noi si cum creem realitatea.

In primul rand: sex vs. gen. Sex = ceea ce ti-a dat natura; gen = ceea ce se asteapta societatea. Adica tu poti sa te nasti cu un penis intre picioare, dar asta nu inseamna ca trebuie sa-ti placa masinile si sa porti cravata. Asta se asteapta societatea de la tine atunci cand ai un penis. Imi aduc aminte de obiceiul (poate doar in Bucovina) de a oferi copilului, nou membru al familiei, o tava pe care sunt diferite obiecte: bani, tigari, rujuri, icoane si alte astfel de artefacte. De ce atunci cand un baiat alege rujul, interpretarea imediata este ca va avea multe femei? Exact asta e problema si cu diagnosticul TIG din DSM. Devine un mecanism memetic de perpetuare a rolurilor de gen - penis = masina; vagin = fusta. 

Statisticile spun ca marea majoritate a persoanelor diagnosticate cu TIG ajung sa fie adulti homosexuali. Indiferent de prejudecatile fiecaruia dintre noi, homosexualii sunt persoane capabile de a functiona perfect in societate - exista povesti cu regi homosexuali, presedinti homosexuali, tati homosexuali si preoti homosexuali.  De fapt, sansele sunt ca una din cunostintele tale sa aiba orientare homosexuala. Asa cum au existat milioane de incercari de a vindeca homosexualitatea, asa exista acum milioane de incercari de a vindeca TIG. Dar ghici ce - nu se poate vindeca, pentru ca nu este o boala. Este un profil de dezvoltare, fie el datorat unei structuri anatomice mai speciale a creierului sau nu.

Copiii diagnosticati cu TIG sufera de niveluri mai ridicate de anxietate, simptome depresive, au probleme in relatiile familiale, sunt victimizati de colegii de scoala, etc. Atunci, pe cine ajutam de fapt cand punem acest diagnostic? Oare nu pe noi (si aici ma refer la cititorii heterosexuali), aparand ceea ce ar trebui sa fie - asa cum facea mama, bunica, strabunica, stra-strabunica?

Al doilea exemplu este cresterea exponentiala in popularitatea ADHD-ului. Exista doua metode de tratament pentru aceasta maladie contemporana: medicatia si psihoterapia. Ce inseamna medicatie? Inseamna sa iei un flacon de pastile si sa-ti indopi copilul cu ele ca sa stea linistit in banca si sa consume manuale. Ce inseamna psihoterapie? Inseamna un efort pe termen lung al intregii famili de a construi si urma un plan de actiune cu scopul de a schimba patternul de comportamente problematice ale copiilor.

"Diagnoses of A.D.H.D. have been rising at the same time as we force our kids to take more high-stakes standardized tests and reduce time for recess and extracurricular recreation. It’s unreasonable to expect active youngsters to sit for hours on end." - Rachel Paster Zwiebach (sursa)

"The use of ADHD medications in Germany rose in only eighteen years from 34 kg (in 1993) to a record of no less than 1760 kg (in 2011)" (sursa)

Pe langa evidenta problema de supradiagnosticare a ADHD-ului, mi se pare scandalos si imoral ca agendele supraincarcate ale parintilor sa fie principalii beneficiari in urma tratamentului pentru ADHD. Trebuie sa deschidem putin ochii si sa observam cat de putin copii ne asteptam sa fie copiii nostri. 

Inainte de a stabili ce este normal si ce este patologic, ar trebui poate sa ne uitam in jur sa vedem cat de bolnav este mediul in care traim. Daca un bolnav printre bolnavi este normal, o persoana normala printre bolnavi trebuie sa devina bolnava? 

Despre religie si de ce nu ar trebui sa ne scoatem maselele

Asa cum jurnalele de stiri TV profita de sarbatorile ortodoxe sa-si acopere orarul si sa umple ecranele cu titluri gen "Invierea pe tocuri", asa ma voi folosi eu de aceasta oportunitate sa-mi incalc o promisiune facuta mie insumi - voi vorbi cate ceva despre religie.

Cititorul probabil intuieste o insiruire de cuvinte cu rol de a-mi exprima frustrarea referitor la institutionalizarea religiei si cat de ipocrita e sintagma "fa ce zice popa, nu ce face el". Ei bine, aici avem fiecare cate un cuvant de spus si sunt sigur ca, in mare parte, putem cadea de acord: religia e una, biserica e alta. Una e buna (sau macar are potential de a fi buna), cealalta devine copilul preferat al capitalismului pentru ca a gasit o frontiera cu potential de exploatare aproape infinit: oamenii, prin credinta lor (cultivata tot de capitalism - un tata rasist care-si vede fiul ca se scarbeste de negri) ca primesti ceea ce platesti. Dau banu', ierti pacatu', cum s-ar zice. Referitor la toata treaba asta, ori deschidem ochii si avem grija cum ne educam copiii, ori "Doamne-ajuta!".

Eu ma gandeam sa trec peste aceasta tema, nu pentru ca este neimportanta, ci pentru ca tocmai importanta ei umbreste efectele problematice ale reactiunii. Ca sa exemplific, cand incepe sa te doara o masea, nu te duci la trusa de scule, iei patentul si lasi instinctul sa faca ce stie el mai bine. O sa ai probleme cu mestecatul. Cam asa e si in cazul religiei: cand modul nostru de a manipula invataturile religiilor este problematic, nu elimi religia - you're gonna have a bad time. Daca stiu un lucru, acela este ca "adevarata bogatie-i imposibil de exprimat de scriitori, imposibil de estimat de cercetatori - de-aia vezi realitatea din mediul inconjurator, dar simti ca-n spatele ei se-ascunde un al adevar" (Cedry2k) si tocmai din cauza asta cred ca oamenii au, si vor avea tot timpul, nevoie de ghidare spirituala.

Voi arata acum cu degetul. Richard Dawkins vorbeste oriunde are ocazia despre militant atheism (ateism militant [?]). Ce inseamna militant atheism? Dawkins spune ca ateii nu mai pot fi pasivi, sa stea sa priveasca cu mainile incrucisate cum religiile pornesc razboaie si cum bisericile devin companii - "We counter the fairy tale, delusional conception and memetic mind virus of religion with facts, proved theories, universal laws and, above all, reason." (Richard Dawkins). Problema mea este ca odata cu activismul asta, alt memetic mind virus, de data asta of non-religion, se raspandeste in intreaga lume. Incapatanandu-ne sa credem ca stiinta si religia sunt exclusive, stiinta va deveni noua religie.

Dupa cum am argumentat in articole anterioare: facts, proved theories, universal laws and, above all, reason - niciuna din astea nu sunt infailibile - ABOVE ALL, REASON! Daca judecata noastra este atat de influentata de limbajul pe care il folosim, cum ne putem increde in produsul judecatii noastre ca fiind litera de lege?

Problema nu este ceea ce credem, ci cum credem ceea ce credem.

Despre "meme" si de ce nu te urci cu picioarele pe scaun cand prietenul tau vrea sa mearga la baie

Realitatea este complexa pentru ca gandim simplu. Sau, legat de tematica articolului anterior, realitatea este complexa pentru ca lucrurile sunt. In ceea ce urmeaza, voi aborda o pozitie evolutionista. Daca lucrurile nu ar fi fost, noi nu am mai fi. Sau, incercand sa ies din jocuri inutile de cuvinte, leul este naspa pentru sanatatea ta si noroc de tine ca o stii. Adaptativ, prin urmare, ca lucrurile sa fie.

Problema este ca odata ce incepi sa gandesti in reguli, cauti reguli peste tot. Si unde nu sunt reguli, le construiesti. Un exemplu dragalas (si intunecat) este comportamentul nostru cand mergem la o inmormantare. Frequently asked questions de persoane sub 30 de ani la inmormantari: "ce se face acuma?". Chiar daca nu ai auzit intrebarea asta personal, iti dai seama ca le bantuie creierul atunci cand matusa din fata lor se apleaca, in timpul slujbei, sa-si mangaie genunchii care-o chinuie si, deodata, jumatate de biserica se apleaca.

Ce vorbesc eu aici nu sunt noutati. Richard Dawkins a propus in '76 acelasi lucru, informatia transmisa cultural fiind comparata cu cea transmisa genetic, capatand numele de meme (sau memă [?], folosindu-ne de limba romana). Ce este un meme? Un meme este o unitate de informatie transmisa cultural, din generatie in generatie. Un exemplu simplu (desi extraordinar de complex) este limbajul. Vorbim pentru ca parintii nostri vorbesc si ei vorbesc pentru ca bunicii lor vorbeau si bunicii bunicilor vorbeau si tot asa. Asadar, succesul nostru ca specie tine de calitatea combinatiilor genetice si memetice. Ilustrativ, Hitler considera ca rasa ariana (combinatie genetica) este superioara si nazismul (combinatie memetica) este ideologia perfecta.

Asa cum exista gene pentru calvitie, exista meme care nu au nicio valoare adaptativa. Susan Blackmore a exemplificat (aici) folosindu-se de obiceiul semi-tamp de a indoi colturile hartiei igienice in hoteluri, moteluri sau alte astfel de locuri. Norocul nostru e ca, desi genele-s de la Doamne Doamne, memele-s de la domnu' si doamna. Putem, deci, sa le schimbam cum vor muschii nostri. Numai ca, asa cum frecvent sublinia Terence McKenna, "culture is our operating system". Si de cate ori ati vazut voi MacBook-urile sa fie prieteni cu PC-urile? Sau, cati din noi sunt prieteni cu oameni care stau invers la coada de la ghiseu, poarta tricourile pe dos si mananca supa cu paharul?

De ce nu te urci cu picioarele pe scaun cand prietenul tau vrea sa mearga la baie? Situatie ipotetica: stai la o masa de 15 oameni, si cei care stau pe o anumita latura stau cu spatarele lipite de perete. Ce inseamna asta? Asta inseamna ca prietenul tau care a baut vreo 3, 4 beri vrea sa mearga la toaleta si trebuie sa ridice 4 oameni ca sa faca asta. Intrebarea mea e: de ce ies toti de la masa, intra inapoi, ies din nou cand se intoarce prietenul tau cu zambetul pe buze de la baie, si intra iar, impiedicandu-se de picioarele de la masa, cand poti sa te urci cu picioarele pe scaun? Pentru ca ala care se urca cu picioarele pe scaun devine PC intre MacBook-uri. Sistemul de operare functioneaza gresit (gresit = deviere de la normalitatea statistica).

Concluzia: construim. Dar trebuie sa avem grija sa nu instalam ferestre in podea.

E-prime si secolul in care Aristotel s-ar trage de urechi

De ce se scarpina Mihai in cap cand Andrei il trimite pana la camara sa ii aduca palnia? Pentru ca palnia lui Andrei este de fapt o sticla de plastic taiata la jumatate. Cam la fel cum anafara (folosindu-ma de exemplul lui Robert Anton Wilson) este trupul Mantuitorului. Daca Andrei ar fi preot si l-ar trimite pe Mihai pana in altar sa-i aduca niste trup al Domnului, s-ar scarpina Mihai in cap, cautand?

In 1965, David Bourland Jr. a propus ca verbul "a fi" sa fie scos definitiv din scrierile stiintifice (si nu numai). Rezultatul? English-prime. O limba engleza unde "to be" nu exista. Bine, bine, dar de ce? Pai, logica Aristoteliana nu este infailibila. Sa luam urmatorul exemplu: Ion a inceput sa rada de o femeie care a cazut pe scari. => "Ion este o persoana insensibila" In acelasi timp, Ion i-a cumparat mamei sale flori de 8 martie. => "Ion este o persoana sensibila" Atunci Ion este si A si non A. Concluzia? Esenta Aristoteliana, adica ideea ca un stimul are o calitate intrinseca transcontextual (vaca-i mancare si-n America, si-n Romania) nu se aplica intotdeauna. De fapt, nu se aplica in majoritatea cazurilor. Sa nu uitam ca in cultura Indiana vaca este un animal sacru, nu o sursa de mancare.

OK, si care-i scopul? Scopul limbajului English-Prime e cam acelasi cu al uTorrent-ului (pe care stim cu totii ca-l folosesti sa piratezi filme, jocuri si muzica) cand iti propune sa instalezi o versiune noua. Limbajul inseamna pentru creier ceea ce software-ul inseamna pentru hardware. O versiune mai noua, si prezumtiv mai buna a limbajului o sa-ti provoace mai putine bug-uri in creier si o sa-l faca sa functioneze mai bine. Si uite-asa n-o sa te mire cand Ion i-a daruit mamei sale flori de 8 martie. Pentru ca Ion nu este insensibil. Ion s-a comportat insensibil cand femeia a cazut pe scari.

E-prime se bazeaza pe filosofia operationalista, unde nimic nu este "ceva" in sine. Observatorul atribuie semnificatii obiectelor sociale cu care interactioneaza. Prin urmare, utilitatea E-prime este mai evidenta atunci cand, in descrierea unui obiect social, introduci observatorul. Prin urmare: "Mie mi s-a parut ca Ion s-a comportat insensibil cand femeia a cazut pe scari". Prietenul lui Ion, care mananca frecvent seminte in autobuz, poate sa spuna: "Mie mi s-a parut comportamentul lui Ion foarte amuzant, cand femeia a cazut pe scari".

Implicatiile adoptarii globale (romanian-prime, french-prime, etc.), la nivel vorbit, al acestui sistem de limbaj au un potential mult mai mare decat sa stabilim daca Ion este sau nu este intr-un fel. Ganditi-va, numai, cum ar fi ca toti fanaticii religiosi sa spuna: "Eu ma regasesc cel mai bine in invataturile crestinismului si consider ca Iisus Hristos va salva lumea." in loc de "crestinismul este cel mai bun si Iisus Hristos este Mantuitorul". Dar este, oare, posibil sa nu mai folosim deloc verbul a fi? Ca un contraargument (pe langa cele aduse de critici): ma tot gandesc la cum ma jucam cand eram mic, cand crengile de copaci erau sabii si covorul era lava.


Informatii mai multe si mai formale gasesti aici.

Despre dogmatism acolo unde nu ii este locul si cum cuvantul 'pseudostiinta' merita o nou definite

"The science delusion is the belief that science already understands the nature of reality in principle, leaving only the details to be filled in." - Rupert Sheldrake

Acum ceva timp, Nicolaus Coppernicus a avut curajul sa spuna ca nu Pamantul este centrul Universului. A avut dreptate, inselandu-se. Se pare ca nici Soarele, asa cum propusese revolutionarul, nu este centrul Universului. Care e morala? "Corect" sau "adevarat" nu sunt doua din cele mai potrivite cuvinte pentru a descrie un model teoretic. De ce? Pentru ca acuratetea masuratorilor sunt direct proportionale cu caracteristicile instrumentului de masurare. Ce inseamna asta? Asta inseamna ca o sa-ti fie greu sa spui cu exactitate cate kilograme are un elefant, cand singurul instrument de care dispui este un cantar de mana. Ce faci in cazul asta? Presupui, construind modele predictive. Exemplu: Cu cat este mai mare un obiect, cu atat este mai greu. Cum testam asta? Folosind o balanta. Punem un elefant si un cal pe cele doua talere ale balantei si vedem ce se intampla. Intuitiv, elefantul inclina balanta in favoarea lui. Concludem, deci, ca teoria noastra este corecta si adevarata. Vine Ion, cu un balon plin cu aer, de doua ori mai mare decat elefantul nostru, si-l pune pe balanta. Ce observam? Rezultatele obtinute nu sunt conform predictiilor modelului nostru. Ce facem in cazul asta? Regandim modelul? Nu. Declaram studiul balonulului pseudostiinta, il ardem pe Ion pe rug si ii pedepsim aspru pe cei care mai vorbesc vreodata despre asta.

Daca ar trebui sa invatam o lectie din istorie, aceasta este faptul ca statornicia in stiinta inseamna dogmatism. Sau, folosindu-ma de cuvintele lui Bucky Fuller, "the universe consists of non-simultaneously apprehended events". Asta inseamna ca maine o sa stii mai multe decat azi. Comunitatii stiintifice, insa, ii place mult prea mult sa creada ca, in momentul in care a zis: "cu cat este mai mare un obiect, cu atat este mai greu", Dumnezeu i-a pus mana pe cap si i-a oferit reteta Universului. Si nimic nu scapa legilor lui Dumnezeu si comunitatea stiintifica este Moise coborat de pe Muntele Sinai. 

Merriam-Webster zice ca peudostiinta este un sistem de teorii, asumptii si metode, considerate in mod eronat stiintifice (link). Ce as mai adauga eu? Pseudostiinta - cuvant folosit mult prea des in limbajul comunitatatii stiintifice, dobandind astfel rolul de a marca (cam la fel de dureros cum se marcau vacile acum 50 de ani) cercetatorii care se abat de la "legile lui Dumnezeu".