Povestea mea de fost fumător

Mi-a spus odată un prieten că blogul meu e oarecum impersonal. Deși nu plănuiesc neapărat să schimb asta, m-am gândit că ar merge aruncată aici o istorioară mai personală, așa, să mai colorez puțin treburile. Și dacă tot am fost întrebat de mai multe cum de am reușit sa mă las de fumat, am zis că ar fi fain să încerc să scriu un articol despre asta - așa îmi mai organizez și eu puțin povestea și, poate, cu ocazia asta, ajut pe careva care trece sau plănuiască să treacă prin acest proces.

Să încep cu începutul, și anume, ce m-a determinat să iau decizia de a mă lăsa de fumat. Eram prin anul doi de facultate și se făcuse seară. Înainte să mă duc la culcare am stins ultima țigară din pachet și primul gând care mi-a trecut prin cap a fost: "Băga-mi-aș, iar tre' să-mi iau țigări". M-am uitat în portofel și am constatat că mai aveam vreo 20 de lei. În mod normal mi-ar fi ajuns banii, doar că la momentul respectiv contextul a fost de așa natură încât "20 de lei" a fost o veste foarte proastă pentru mine. Mai aveam vreo 5 zile până când maică-mea mi-ar fi pus niște bani pe card și vântul șuiera prin frigider. Așa că am ajuns la eterna alegere studențească: țigări sau mâncare? Pentru prima dată în viața mea, țigările au pierdut. Am hotărât să mă las de fumat.

Cu câteva zile înainte, dacă nu chiar în aceeași zi, a trecut pe la noi o prietenă, care tot lăuda o carte pe care a citit-o și care a ajutat-o să renunțe la fumat. Mi-a descărcat-o de pe net și a lăsat-o pe desktop. "Da, da. Bine. Las-o acolo." am spus eu sceptic. Mi-am amintit de ea atunci când m-am dus la culcare, proaspăt nefumător, și am început să o citesc. Nu știu să zic care a fost meritul cărții și care a fost meritul deciziei mele deja luate, dar cert este că ambele au jucat un rol important în procesul meu de a renunța la fumat. Cu alte cuvinte, recomand puternic cartea lui Allen Carr. Este o lectură ușoară și primul sfat din carte este să continui să fumezi, așa că nu ar trebui să inspire frică nimănui. Dar obiectivul meu nu este să fac marketing sau să fac un rezumat al informațiilor din carte.

Poate prima și cea mai importantă piedică cu care m-am confruntat a fost faptul că mie îmi plăcea să fumez. Primul lucru care îl făceam atunci când mă trezeam era să-mi aprind o țigară. După ce mâncam, abia așteptam să-mi aprind o țigară. Și atunci când beam o bere cu prietenii, exact... îmi plăcea să fumez o țigară. Era evident că o să-mi fie imposibil să ma las. Practic mă angajasem în actul de a renunța la cea mai mare plăcere a mea. "Un viciu am și eu..." îmi răsuna în cap, eforturile minții mele de a rămâne în zona mea de confort și să renunț la planurile astea stupide.

Am început să disec puțin această plăcere de a fuma. "Ce înseamnă, de ce îmi place și cum a ajuns să-mi placă?" Din câte îmi aduc aminte, prima dată când am pus țigara în gură am început să tușesc, m-am albit tot la față și am fost foarte aproape să vomit. Nu știu cum e pentru voi, dar pentru mine astea nu-s chiar indiciile clasice ale faptului că mi-a plăcut să fumez. Cert este că am continuat să o fac (motivul pentru care am făcut asta îl dezbat puțin mai jos) și odată cu timpul a început să îmi placă. Nu știam sigur ce îmi place la fumat: gustul? Hm... nu era cel mai plăcut. Mirosul? Uram cum îmi miroseau hainele. Senzația? Nu mai exista nicio senzație. Atunci ce anume îmi plăcea la fumat? 

Mi-am adus aminte că la facultate vorbea un prof de teoria disonanței cognitive. Pe scurt (și specific pentru acest exemplu), această teorie spune că atunci când există o incongruență între ceea ce crezi și ceea ce faci, vei resimți distres la nivel psihologic. Acest distres poate fi rezolvat ori prin modificarea atitudinilor față de comportament, ori prin renunțarea la comportament. Cu alte cuvinte, dacă ești pus în situația în care tu, ca băiat, ar trebui să porți un tricou roz în public atunci când tu consideri că rozul este o culoare gay, o să începi sa te simți aiurea. Cum îți rezolvi acest distres? Ori începi să îți spui că rozul este de fapt o simplă culoare și asocierea roz-gay este un stereotip stupid răspândit în societate (ba chiar tu ești un erou, pentru că lupți împotriva acestor prejudecăți), ori îți vei băga picioarele și nu vei purta tricoul, rămânând cu ideea ta că rozu-i gay.

Sună destul de apropiat de ceea ce făceam eu ca fumător. Știam foarte multe informații despre cum fumatul este foarte dăunător, deși eu îmi doream o viață cât mai sănătoasă, nu agream aproape nimic din ce îmi oferea fumatul (înafară de cerculețe) și totuși consideram că fumatul este fain și ca îmi place. Hm. Oare nu pentru simplul fapt că fumam îmi plăcea să fumez? Și, de fapt, era vorba de o plăcere, sau mă mințeam singur ca să îmi rezolv disonanța cognitivă? Ăsta a fost primul pas care l-am făcut și, cred eu, cel mai important.

Totuși, faptul că mi-am dat seama că plăcerea de a fuma nu era chiar așa de plăcută cum credeam eu nu a fost de ajuns. Mă tot întrebam cum va arăta viața mea fără țigări. Fumam de aproximativ nouă ani și asta înseamnă că obiceiurile au avut destul timp pentru a se sedimenta. Condiționările deveniseră foarte puternice. Aveam impresia că totul trebuie să se schimbe: că mesele mele nu vor mai fi niciodată la fel, ca pauzele dintre cursuri vor fi inutile, că berea nu va mai avea același gust și ca niciodată nu voi mai savura o cafea. Mi-am dat rapid seama că, de fapt, totul a rămas la fel. Nu trebuia să fac nimic în plus. De fapt, nu mai trebuia să fac ceva. Nu mai eram nevoit să îmi aprind o țigară.

Cel mai grav a fost că mă apucasem să fumez la o vârstă foarte fragedă și de-a lungul adolescenței mele eu am fost fumător. E grav pentru că adolescența e o perioadă destul de critică în procesul de formare a personalității. Așa cum am mai explicat eu pe undeva, e destul de dificil să îți imaginezi o viață în care una din credințele tale centrale nu mai este validă. Motivul pentru care am continuat să fumez, deși inițial nu mi-a plăcut, este același ca în cazul multora - anturajul. Primeam recompense pentru faptul că fumam: eram cool, eram șmecher. Această credință a persistat până în momentul în care am conștientizat cât era de idioată. Cel mai ciudat e faptul că am auzit-o și, de multe ori, chiar am spus-o: "M-am apucat de fumat că eram copil. Voiam să fiu șmecher." Surprinzător cum vorbim câteodată fără conștientizăm ce spunem. Am început să mă uit în jur și să observ cât de șmecheri sunt, de fapt, fumătorii. Tot miserupismul și toată alura aia flegmatică și nepăsătoare, toată eleganța și estetica comportamentului moare atunci când se termină țigările. Șmecherii devin sclavi. Am văzut (am și participat cândva, doar că inconștient) diverse scene care au infirmat toată șmecheria. Fumători care au recurs la a aprinde chiștoace înghesuite în scrumiere sau care au început să fumeze tot felul de alte plante, care de care mai dubioase, cum ar fi ceai de mușețel. Șmecheria aia, alura de miserupist, s-a topit instant.

Odată ce am reușit să observ toate obstacolele psihice, restul a fost ușor. Așa cum zice și Allen Carr, dependența fizică se manifestă printr-un sevraj de câteva zile. E o senzație de gol asociată de cele mai multe ori cu foamea (de unde și mitul că dacă te lași de fumat te îngrași - te îngrași dacă mănânci). Am învățat să interpretez acel gol ca un semn al faptului că funcționează: "mă las de fumat!". Mai apoi, tot procesul a devenit o cursă cu mine însumi. O nouă zi fără țigări era o victorie personală. Abia așteptam să mă trezesc dimineața și să nu fumez. Într-un final, și stadiul în care sunt și acum, am ajuns să nu mă mai gândesc la asta absolut deloc. Mai am câteodată tot felul de vise în care fumez, dar mă trezesc foarte dezamăgit, ceea ce, cred eu, e un semn bun. Ce pot să spun... nu regret faptul că am fost fumător, dar sunt bucuros de faptul că sunt nefumător.