
DSM, fie el 1, 2, 3, 4 sau 5, nu e coborat de pe Muntele Sinai. O echipa de persoane pregatite stau la o masa rotunda si discuta ce e normal si ce e patologic. Cand concluzioneaza, scriu o carte recunoscuta international - un fel de bestseller in categoria non-fictiune. De cate ori reuseste sa indeplineasca acest criteriu ramane de vazut.
Primul exemplu care mi se pare ca nu are ce cauta in categoria de non-fictiune este diagnosticul de gender identity disorder sau tulburarea identitatii de gen (TIG - criterii). Problema mea este ca diagnosticul se pune in primul rand pe faptul ca o persoana are un comportament specific celuilalt sex. Hai sa fim putin feministi si sa ne gandim cat de dumnezei suntem noi si cum creem realitatea.
In primul rand: sex vs. gen. Sex = ceea ce ti-a dat natura; gen = ceea ce se asteapta societatea. Adica tu poti sa te nasti cu un penis intre picioare, dar asta nu inseamna ca trebuie sa-ti placa masinile si sa porti cravata. Asta se asteapta societatea de la tine atunci cand ai un penis. Imi aduc aminte de obiceiul (poate doar in Bucovina) de a oferi copilului, nou membru al familiei, o tava pe care sunt diferite obiecte: bani, tigari, rujuri, icoane si alte astfel de artefacte. De ce atunci cand un baiat alege rujul, interpretarea imediata este ca va avea multe femei? Exact asta e problema si cu diagnosticul TIG din DSM. Devine un mecanism memetic de perpetuare a rolurilor de gen - penis = masina; vagin = fusta.
Statisticile spun ca marea majoritate a persoanelor diagnosticate cu TIG ajung sa fie adulti homosexuali. Indiferent de prejudecatile fiecaruia dintre noi, homosexualii sunt persoane capabile de a functiona perfect in societate - exista povesti cu regi homosexuali, presedinti homosexuali, tati homosexuali si preoti homosexuali. De fapt, sansele sunt ca una din cunostintele tale sa aiba orientare homosexuala. Asa cum au existat milioane de incercari de a vindeca homosexualitatea, asa exista acum milioane de incercari de a vindeca TIG. Dar ghici ce - nu se poate vindeca, pentru ca nu este o boala. Este un profil de dezvoltare, fie el datorat unei structuri anatomice mai speciale a creierului sau nu.
Copiii diagnosticati cu TIG sufera de niveluri mai ridicate de anxietate, simptome depresive, au probleme in relatiile familiale, sunt victimizati de colegii de scoala, etc. Atunci, pe cine ajutam de fapt cand punem acest diagnostic? Oare nu pe noi (si aici ma refer la cititorii heterosexuali), aparand ceea ce ar trebui sa fie - asa cum facea mama, bunica, strabunica, stra-strabunica?
Al doilea exemplu este cresterea exponentiala in popularitatea ADHD-ului. Exista doua metode de tratament pentru aceasta maladie contemporana: medicatia si psihoterapia. Ce inseamna medicatie? Inseamna sa iei un flacon de pastile si sa-ti indopi copilul cu ele ca sa stea linistit in banca si sa consume manuale. Ce inseamna psihoterapie? Inseamna un efort pe termen lung al intregii famili de a construi si urma un plan de actiune cu scopul de a schimba patternul de comportamente problematice ale copiilor.
"Diagnoses of A.D.H.D. have been rising at the same time as we force our kids to take more high-stakes standardized tests and reduce time for recess and extracurricular recreation. It’s unreasonable to expect active youngsters to sit for hours on end." - Rachel Paster Zwiebach (sursa)
"The use of ADHD medications in Germany rose in only eighteen years from 34 kg (in 1993) to a record of no less than 1760 kg (in 2011)" (sursa)
Pe langa evidenta problema de supradiagnosticare a ADHD-ului, mi se pare scandalos si imoral ca agendele supraincarcate ale parintilor sa fie principalii beneficiari in urma tratamentului pentru ADHD. Trebuie sa deschidem putin ochii si sa observam cat de putin copii ne asteptam sa fie copiii nostri.
Inainte de a stabili ce este normal si ce este patologic, ar trebui poate sa ne uitam in jur sa vedem cat de bolnav este mediul in care traim. Daca un bolnav printre bolnavi este normal, o persoana normala printre bolnavi trebuie sa devina bolnava?