Câteodată îmi aduc aminte cât sunt de maimuţă

Şi-atunci când mi se-ntâmplă, mă uit în jur şi văd că nu sunt singur. Bun venit în imperiul lianelor.

Hai să-ncepem cu începutul: tre' să fii boss. Ăsta-i scopul tău aici. Destinaţia ultimă e vârful. Nu există privelişte mai faină decât aia de-unde mai sus de-atâta nu se poate. Sigur, să ajungi acolo nu-i uşor. Mai ales că toţi vor acelaşi lucru. Cum am putea să stăm toţi pe-acelaşi vârf? Şi chiar dac-am putea, unul tot ar fi mai înalt, nu?

Ascultă: tre' să-i calci pe cap pe fraieri, să dai din coate cât de tare poţi ca să-ţi ridici capul deasupra tuturor. Câteodată îi mai laşi în urmă pe-ăia care-ţi fac scara mâţei, ba chiar îi mai calci şi pe mână când vor să urce după tine. Dar fii atent, când te iau amintirile că mai demult te uitai la ei cu ochi de mieluşel să te-ajute şi pe tine, om sărman, şi-ţi mai vin şi sentimente de-alea de regret, pişă-te pe ele. Adu-ţi aminte: nicio privelişte nu-i ca aia din vârf. Şi, la urma urmei, nimeni nu-i sfânt, nu? De unde ştii că dacă se întâmpla să-i faci tu primul scara mâţei nu te lăsa el în urmă? De fapt, dacă stai bine şi te gândeşti, eşti sigur că asta s-ar fi întâmplat. Spanacu' mamii lui de şarlatan. Bun aşa, ai fost mai şmecher, te-a dus mintea când a trebuit.

Apoi, bossul nu-i boss dacă n-arată ca un boss, nu? Şi-acuma eu vorbesc la sex masculin, dar ţine minte că oricine: femeie, bărbat, sau oriunde printre astea două, vrea s-ajungă boss. Bă, chiar dacă spune că nu vrea neapărat s-ajungă boss, un selfie cu el tot o vrea. Să le-arate la fraieri că ştie cum e priveliştea de-acolo de la aerul rarefiat. Fii atent: arată-le că ştii să te caţeri cum trebuie. Chiar dacă nu eşti tu prea sus, măcar lasă impresia că aşa-i. Ăia mai slabi de înger o să te creadă că eşti şmecher şi n-o să se pună cu tine. Asta dacă nu-i laşi să te cunoască prea mult. Ceea ce ne duce la următorul punct.

Fii atent: nu-i lăsa să te vadă. Să-i laşi pe alţii să te cunoască e ca şi cum ţi-ai tăia singur craca de sub picioare. Nu ţi-am zis că toţi vor s-ajungă sus? Nu fi prost! Dacă nu-i calci tu primul, te calcă ei pe tine. Fii deştept şi împachetează-te aşa cum trebuie. Ştiu c-ai vrea să ai pe cineva care să te cunoască aşa cum eşti tu, să te accepte în totalitate şi toate rahaturile alea new age... bagă-ţi minţile-n cap! Nu ţi-am mai spus odată că toţi vor să fie boşi? Lasă c-o s-ajungi în vârf şi-o să ai câţi prieteni vrei tu. Concentrează-te pe ce-i mai important.

Şi fii atent: când ajungi acolo fă tot posibilul să rămâi acolo. Bă, îţi mai zic o dată: toată lumea vrea tronul! O să vină toţi zâmbilicii să te laude cât de deştept şi frumos şi nu-ştiu-mai-cum eşti tu. Rahaturi. Să n-ai încredere în ei, că vor să te fenteze. Bă, şi când l-ai văzut pe unu' că răsare mai sprinten şi se caţără mai cu spor, aruncă cu bolovani în el de-acolo de sus. Nu-l lăsa s-ajungă prea aproape, nu fi prost! Uită-te-n jur: cum să rişti aşa o privelişte?

"Je suis doar oleacă de Charlie" sau "Zeusul zelos"

Nu m-am putut abține de la a-mi și eu cu părerea. Doar am dreptul la liberă exprimare.

Ce s-a întâmplat zilele astea în Franța a fost un fenomen extrem de controversat. De-asta se bat în reacții mari oameni din lumea politică, jurnalistică și, în general, din lumea formatoare de opinii. De-asta se bat în reacții share-uitorii de pe Facebook (printre care mă număr și eu).

Ceea ce am observat în fenomenul de pe Facebook este că oamenii nu fac o analiză a realității, ci a unei dorințe de realități, a unui ideal, unde oamenii respectă regulile și unicorni stau sub cascade. Un fel de n-ai voie să trișezi. Doar că Charlie Hebdo a uitat că jucăm și cu trișori.

Regulile sunt următoarele:

1. Fiecare dintre noi are voie să spună ce vrea el.

2. Dacă te oftici, n-ai voie să mă bați.

Ghiciți ce regulă sunt pregătiți trișorii să încalce.

Realitatea este că majoritatea teroriștilor, cel puțin oamenii care fac chestii de-astea, sunt musulmani. Și Franța are 5 milioane de musulmani. Probabilitatea ca 200 – 300.000 dintre ei să aibă tendințe fanatice, extremiste, teroriste, cum vreți voi, e destul de mare, zic eu. Estimez. Prin urmare, pe la tine prin oraș umblă, prin metrou, prin parc, în autobuz sau prin mall, oameni care ar fi pregătiți oricând să ucidă. Și Charlie joacă jocul ăsta cu ei. Toți îl jucăm, pentru că libertatea de exprimare este un drept fundamental. Teroriștii sunt și ei obligați să accepte aceste reguli, pentru că sunt în Franța. La fel cum îți spune un robot de la Orange când suni la un operator că apelul tău va fi înregistrat și continuarea apelului reprezintă acceptul tău, la fel e și în Franța: dacă vii aici, accepți regulile noastre.

Realitatea reală este că acești oameni sunt pregătiți să încalce regulile. Charlie bănuia, și acum a aflat cu certitudine, că teroriștii sunt pregătiți să încalce aceste reguli și să fie eliminați din joc. Ce se întâmplă când încalci regulile? Time-out sau ești eliminat. Dacă încalci dreptul la liberă exprimare sau bați pe careva, ești trimis la închisoare. Cât stai acolo depinde de cât de grav ai încălcat regulile. Doar că teroriștii nu-ți dau o palmă peste frunte sau un șut în fund. Nu, nu, nu. Ei detonează chestii, ei împușcă oameni în cap și aruncă cu molotovuri. Nu știu să încalce regulile moderat.

Că de-acuma, să fim sinceri, multora ne vine să mai încalcăm regula asta câteodată. Nu o facem. Când te enervezi, te abții, înjuri, ofensezi și tu, dar nu te bați. Unii se mai scapă și acolo. Mai dau câte o palmă peste ochi. Dar nu-l omori. Asta-i cea mai importantă regulă morală. Nu-l omorî pe altul. Când te-oftici, pleacă acasă, fă altceva, dar nu provoca rău fizic altuia și mai ales nu atenta la viața lui.

Însă, realitatea este că unii oameni încalcă foarte grosolan această regulă. Și repet: Charlie știa asta. Charlie știa asta mai bine decât oricine, pentru că a fost amenințat o lungă perioadă de timp, și a mai avut parte chiar și de atentate. Charlie, Charlie, Charlie... Ai ales conștient să joci jocul ăsta cu cei mai mari trișori. Ai tot dreptul. Ai absolut tot dreptul să joci acest joc cu cine vrei tu. Dar tu ai uitat că trișorii nu pot fi eliminați decât după ce trișează, nu înainte? Zelos ai fost, Zeus.

Hai să metaforizăm puțin jocul pe care l-a jucat Charlie. Am citit zilele trecute impresiile lui Lucian Mîndruță despre acest incident. El a spus că dacă jurnaliștii de la Charlie Hebdo sunt vinovați de propria moarte, atunci femeile cu fustă scurtă sunt vinovate în eventualitatea unui viol. Hai să mergem pe exemplul ăsta, că-mi place. Bănuiesc că majoritatea, dacă nu chiar toți, suntem de acord cu faptul că singurii vinovați de moartea jurnaliștilor sunt teroriștii. Ei au fost cei care au apăsat pe trăgaci, și asta contează: cine apasă pe trăgaci. Dar nu putem desconsidera faptul că Charlie a jucat periculos. Și asta se întâmplă în lumea reală. Asta este realitatea. A crede că nu se va întâmpla nimic, pentru că trăim într-o lume perfectă unde regulile nu se încalcă, este idealist și naiv. Când joci jocul ăsta cu teroriștii, joci cu trișori gata să te omoare. Nu au voie, chiar nu au voie, dar nu le pasă. În contextul analogiei lui Mîndruță, Charlie a ales să poarte repetat aceeași fustă scurtă noaptea, pe strada pe care a mai fost fluierat de zeci de ori în trecut. Are tot dreptul, absolut tot dreptul, dar a luat această decizie conștient de posibilitatea unui viol. Întrebarea este: a meritat?

Eu chiar cred în dreptul la liberă exprimare. Cred că orice om, din orice colț al lumii, ar trebui să aibă dreptul să spună absolut orice dorește. Dar în același timp cred și în faptul că ai nevoie de o doză de înțelepciune în felul în care te folosești de această putere și în felul în care joci acest joc. Pentru că și libertatea de exprimare este o putere coruptibilă de dorințe mai mult sau mai puțin perfide. Charlie a ales să facă profit în urma folosirii acestei puteri. A făcut o afacere din asta. S-a lăsat mânat de recompensele materiale din urma folosirii exprimării libere, și a colindat insistent străzile întunecate în fustă scurtă. Nu el este responsabil pentru faptul că golanii au sărit la viol, dar nici fusta aia nu era chiar atât de faină încât să merite riscul. Știu, știu, știu. Aici este o părere subiectivă, pentru că eu consider că desenele lor nu și-au avut rostul. Dar cei care consideră că merită, că și-au folosit libertatea de exprimare într-un mod semnificativ fie pentru ei, fie pentru societate, care să le dea o satisfacție, care să împlinească o dorință, sau pur și simplu un moft, nu pot să nu fie de acord cu faptul că erau în deplină cunoaștere a faptului că tot calcă mâța pe coadă. Și asta este raportat la realitatea lucrurilor: teroriștii omoară oameni. Asta se întâmplă în lumea reală.

A te aștepta ca leul să nu te mănânce pentru că tu nu l-ai mâncat pe el sau, în acest caz, pentru că nu are voie, este visător și nerealist. Când te plimbi prin cușca leilor, te aștepți la un oarecare set de posibile scenarii. Iei în calcul faptul că ai putea fi mâncat. Ceea ce eu cred că oamenii desconsideră când analizează acest eveniment este motivația lui Charlie de a se plimba prin cușca leilor. Charlie nu făcea slalom printre lei pentru a salva viața unui copil, sau pentru a opri o bombă nucleară. Charlie făcea slalom printre lei pentru că vindea bilete la spectacol. Are absolut tot dreptul să facă asta, dar, cel puțin pentru mine, asta nu înseamnă că e o mișcare înțeleaptă.

Dreptul la vot este fundamental într-un stat democratic (la fel cum este dreptul la liberă exprimare). Dar felul în care decizi să te folosești de acest drept contează foarte mult, într-o lume reală. A te aștepta la un guvernământ corect din partea unui partid căruia alegi să-ți vinzi votul, pentru că nu este corect ca aceștia să încalce regulile, mi se pare naiv. Faptul că politicienii respectivi au ales conștient să-ți facă rău este absolut vina lor. Ei au luat această decizie. Dar nu poți nega faptul că nu te-ai folosit înțelept de puterea pe care statul de drept ți-o oferă.

Acest eveniment nu s-a întâmplat într-un context de suprimare la libertății de exprimare. Acest eveniment s-a întâmplat tocmai într-un context de exprimare fără limite a propriei opinii. Charlie și-a exprimat părerea. Și faptul că Charlie a fost rănit ne atrage atenția asupra faptului că există trișori și că trebuie să luăm acest lucru în calcul și, pe cât posibil, să-i scoatem din joc, sau să-i facem să respecte regulile înainte să ne strice joaca. Dar faptul că vinzi bilete la spectacol merită plimbarea prin cușca leilor? Se poate să merite, dar se poate să nu.

Je suis doar oleacă de Charlie. Oamenii au dreptul să exprime absolut orice doresc ei, oricând, oriunde și împiedicarea exercitării acestui drept trebuie pedepsită. Dar asta nu te absolvește de faptul că ești responsabil de felul în care alegi să te folosești de această putere într-o lume reală. Faptul că je suis doar oleacă de Charlie nu dovedește faptul că îngenunchez în fața teroriștilor. Nu, nu, nu. Je suis doar oleacă de Charlie înseamnă că înțeleg realitatea și că aleg să mă folosesc de libertatea mea de exprimare înțelept, pentru lucruri care merită osteneala, atunci când încerc să dovedesc ceva, nu când profit de faptul că niște oameni se enervează în urma unor desene și asta îmi vinde bilete la show. Pentru mine, show-ul nu a meritat osteneala. Pentru mine, Charlie Hebdo nu este numai un martir al liberății de exprimare. Pentru mine, Charlie Hebdo este și exemplul perfect de utilizare neînțeleaptă și inoportună a libertății de exprimare.

Cât despre afirmarea faptului că toți islamiștii sunt teroriști: este o afirmație ignorantă și există milioane de argumente care să susțină asta. A susține că apartenența la o religie a determinat actele de terorism este o simplificare grosolană. Poate cândva o să-mi scriu opinia și despre asta.

We already are

Stăm cu ochii ațintiți asupra aceluiași punct dintr-un colț al bucătăriei, confortabil poate pentru gât la acea oră matinală, nu clipim 20 de secunde, nu răspundem la nicio întrebare. Deschidem gura și inspirăm mai mult aer decât ne trebuie, până ce, timp de jumătate de secundă nu mai auzim ceea ce se întâmplă în jur, ne frecăm cu mâinile pe față și ne ridicăm de pe scaun, cu scopul de a pregăti același bici plictisit dat aceluiași cal obosit - cafeaua.

Avem două obiective: să ne îmbrăcăm și să ne spălăm pe față și pe dinți. E simplu: dormitor sau baie. Totuși, ajungem în bucătărie, ne oprim puțin, ne uităm pe masă, ca și cum ar trebui să ne aștepte ceva acolo, deschidem frigiderul, nu luăm nimic, îl închidem și abia după mergem în baie.

Ne batem ușor cu palma peste buzunare cu scopul de a identifica tactil forma obiectelor necesare: telefonul, portofelul, cheile și eventual țigările; ne mai uitam o dată în bucătărie, dar nu mai deschidem frigiderul. Stingem lumina pe hol și ieșim din casă.

În unul din locurile: lift, scări, autobus, mașină, stradă, ne întrebăm, parca auxiliar altui gând, dacă am închis ușa. Oricum nu ne pasă. Oricum nu ne întoarcem.

În unul din locurile: școală, facultate, serviciu, etc. avem o zi din alea cinci în care nu avem chef nici măcar de alternativele menite să omoare plictiseala: Tetris, Solitaire, desen, etc. Și totuși începem să facem aceleași lucruri de care ne-am plictisit, că altceva nu știm. După 5 minute renunțăm, ridicăm privirea din birou, dornici să vedem ce se mai întâmplă în jur. În cursul acelei zile, încercam să utilizam aceleași metode menite să omoare plictiseala, de care ne-am plictisit, de cel putin 5 ori. De fiecare data ne iese prost.

Am ajuns acasă, am scăpat în sfârșit de plictiseala de la serviciu, facultate, școală. Ne-am schimbat în hainele de casă, am mâncat și apoi vrem să începem să facem ceva, doar suntem acasă, nu mai avem cum să ne plictisim. Și de parcă am avea atât de multe opțiuni și toate sunt așa de bune încât nu putem să alegem, ne așezăm în pat și ne uităm la televizor. Știm că la ora aia nu este nimic interesant. Știm că vom ajunge de cel puțin 3 ori pe toate canalele. Același lucru l-am făcut și ieri.

Într-o zi am văzut pe un post TV că roboții vor domnia lumea. Pe moment am schimbat, nefiind un program interesant pentru ora 5 p.m. Apoi l-am văzut iar și iar și iar, pentru că timp de 4 ani am făcut același lucru. Nu înțeleg de ce naiba spun că roboții VOR domnia. We already are.

De când nu te-ai mai uitat la un copac?

"Să ai o zi productivă!" e urarea care o aud din ce în ce mai frecvent, în ultima vreme. Ciudată salutare. Sincer, nici nu îmi vine să zic "mersi" când aud pe cineva că îmi urează asta. De fapt, mă cam întristează. Îmi aduce aminte că am lucruri de făcut, care dacă nu le fac, mă simt prost. Ciudat cum ne aducem aminte unul altuia că s-ar putea să ne simțim prost. Dar sunt sigur că intenția din spate e una bună. Urându-ți o zi productivă vreau de fapt să îți urez o zi bună, o zi frumoasă - o zi după care să tragi linie și să vezi multe rezultate.

E destul de interesant cum se leagă productivitatea de valorizarea propriei persoane în societatea actuală. Adică hai să fim serioși, de multe ori nu avem niciun chef să facem nimic din ce ar trebui să facem, sau chiar se întâmplă ca nici măcar să nu ne placă ceea ce ar trebui să facem. Și totuși, dacă nu faci nimic, te simți prost la sfârșitul zilei. De ce?

De câte ori ne-a fost băgat în cap că trebuie să facem ceva cu viața noastră? "Nu-ți irosi viața pe maidan" am auzit ieșind din gura bunicilor, "trebuie să muncești mult în viață, să fii o persoană respectabilă" ne-au spus părinții, "dacă învățați bine și luați note mari o să ajungeți departe" bodogăneau profii pe la școală și "vei mânca fructul muncii tale" spuneau la biserică. Bă, dacă toată lumea spune că tre' să muncești ca să meriți să trăiești, așa o fi.

Munca. Combustibilul pentru o societate asemănătoare unui motor de mașină. Fiecare trebuie să contribuie pentru că, dacă nu o faci, ești în plus. Ești o lichea. Nu ai niciun rost pe lume dacă nu muncești. Consumi aerul degeaba, cum s-ar spune. Cam vicios acest cerc, nu? Muncești ca să alimentezi o societate care te obligă să muncești. Și știi ca nu-ți place. Că ai zile în care ai vrea pur și simplu să stai degeaba și sa te scarpini la buric. Dar aceste zile nu-ți sunt permise fără repercusiuni (decât dacă ai norocul ca aceste zile să fie de Crăciun, Paști sau Revelion). Și nu vine nimeni să te bată pe umăr. Te bați singur pe umăr. Fantastic! O operă de artă, dacă mă întrebați pe mine. Un sistem care se auto-întreține prin elementele sale constituente (un exemplu).

Bun, și ce vrei să zici? Hai să nu mai muncim niciunul și să jucăm bambilici toată ziua? Ce vreau să zic este că acest moment (da, momentul ăsta în care citești cuvintele astea) este tot ce ai. Și ceva super sigur: o să ajungi să nu-l mai ai. Oare ce ar fi prioritar în aceste circumstanțe? Sunt oameni care fac chestii cu plăcere. Nu cred că aia o mai putem numi muncă sau productivitate. Cred că aia e pur și simplu pasiune. Părerea mea? Nu există om în lume care să nu aibă o pasiune. Poate nu o cunoaște încă, sau poate este ceva care nu-i oferă respectabilitatea care ți-o oferă un loc de muncă tradițional, dar există.

Așa că da. Sunt una din acele persoane care crede în întregime în citatul "The time you enjoy wasting is not wasted time" și te întreb: de când nu te-ai mai uitat la un copac, sau de când nu ai mai văzut răsăritul?

Povestea mea de fost fumător

Mi-a spus odată un prieten că blogul meu e oarecum impersonal. Deși nu plănuiesc neapărat să schimb asta, m-am gândit că ar merge aruncată aici o istorioară mai personală, așa, să mai colorez puțin treburile. Și dacă tot am fost întrebat de mai multe cum de am reușit sa mă las de fumat, am zis că ar fi fain să încerc să scriu un articol despre asta - așa îmi mai organizez și eu puțin povestea și, poate, cu ocazia asta, ajut pe careva care trece sau plănuiască să treacă prin acest proces.

Să încep cu începutul, și anume, ce m-a determinat să iau decizia de a mă lăsa de fumat. Eram prin anul doi de facultate și se făcuse seară. Înainte să mă duc la culcare am stins ultima țigară din pachet și primul gând care mi-a trecut prin cap a fost: "Băga-mi-aș, iar tre' să-mi iau țigări". M-am uitat în portofel și am constatat că mai aveam vreo 20 de lei. În mod normal mi-ar fi ajuns banii, doar că la momentul respectiv contextul a fost de așa natură încât "20 de lei" a fost o veste foarte proastă pentru mine. Mai aveam vreo 5 zile până când maică-mea mi-ar fi pus niște bani pe card și vântul șuiera prin frigider. Așa că am ajuns la eterna alegere studențească: țigări sau mâncare? Pentru prima dată în viața mea, țigările au pierdut. Am hotărât să mă las de fumat.

Cu câteva zile înainte, dacă nu chiar în aceeași zi, a trecut pe la noi o prietenă, care tot lăuda o carte pe care a citit-o și care a ajutat-o să renunțe la fumat. Mi-a descărcat-o de pe net și a lăsat-o pe desktop. "Da, da. Bine. Las-o acolo." am spus eu sceptic. Mi-am amintit de ea atunci când m-am dus la culcare, proaspăt nefumător, și am început să o citesc. Nu știu să zic care a fost meritul cărții și care a fost meritul deciziei mele deja luate, dar cert este că ambele au jucat un rol important în procesul meu de a renunța la fumat. Cu alte cuvinte, recomand puternic cartea lui Allen Carr. Este o lectură ușoară și primul sfat din carte este să continui să fumezi, așa că nu ar trebui să inspire frică nimănui. Dar obiectivul meu nu este să fac marketing sau să fac un rezumat al informațiilor din carte.

Poate prima și cea mai importantă piedică cu care m-am confruntat a fost faptul că mie îmi plăcea să fumez. Primul lucru care îl făceam atunci când mă trezeam era să-mi aprind o țigară. După ce mâncam, abia așteptam să-mi aprind o țigară. Și atunci când beam o bere cu prietenii, exact... îmi plăcea să fumez o țigară. Era evident că o să-mi fie imposibil să ma las. Practic mă angajasem în actul de a renunța la cea mai mare plăcere a mea. "Un viciu am și eu..." îmi răsuna în cap, eforturile minții mele de a rămâne în zona mea de confort și să renunț la planurile astea stupide.

Am început să disec puțin această plăcere de a fuma. "Ce înseamnă, de ce îmi place și cum a ajuns să-mi placă?" Din câte îmi aduc aminte, prima dată când am pus țigara în gură am început să tușesc, m-am albit tot la față și am fost foarte aproape să vomit. Nu știu cum e pentru voi, dar pentru mine astea nu-s chiar indiciile clasice ale faptului că mi-a plăcut să fumez. Cert este că am continuat să o fac (motivul pentru care am făcut asta îl dezbat puțin mai jos) și odată cu timpul a început să îmi placă. Nu știam sigur ce îmi place la fumat: gustul? Hm... nu era cel mai plăcut. Mirosul? Uram cum îmi miroseau hainele. Senzația? Nu mai exista nicio senzație. Atunci ce anume îmi plăcea la fumat? 

Mi-am adus aminte că la facultate vorbea un prof de teoria disonanței cognitive. Pe scurt (și specific pentru acest exemplu), această teorie spune că atunci când există o incongruență între ceea ce crezi și ceea ce faci, vei resimți distres la nivel psihologic. Acest distres poate fi rezolvat ori prin modificarea atitudinilor față de comportament, ori prin renunțarea la comportament. Cu alte cuvinte, dacă ești pus în situația în care tu, ca băiat, ar trebui să porți un tricou roz în public atunci când tu consideri că rozul este o culoare gay, o să începi sa te simți aiurea. Cum îți rezolvi acest distres? Ori începi să îți spui că rozul este de fapt o simplă culoare și asocierea roz-gay este un stereotip stupid răspândit în societate (ba chiar tu ești un erou, pentru că lupți împotriva acestor prejudecăți), ori îți vei băga picioarele și nu vei purta tricoul, rămânând cu ideea ta că rozu-i gay.

Sună destul de apropiat de ceea ce făceam eu ca fumător. Știam foarte multe informații despre cum fumatul este foarte dăunător, deși eu îmi doream o viață cât mai sănătoasă, nu agream aproape nimic din ce îmi oferea fumatul (înafară de cerculețe) și totuși consideram că fumatul este fain și ca îmi place. Hm. Oare nu pentru simplul fapt că fumam îmi plăcea să fumez? Și, de fapt, era vorba de o plăcere, sau mă mințeam singur ca să îmi rezolv disonanța cognitivă? Ăsta a fost primul pas care l-am făcut și, cred eu, cel mai important.

Totuși, faptul că mi-am dat seama că plăcerea de a fuma nu era chiar așa de plăcută cum credeam eu nu a fost de ajuns. Mă tot întrebam cum va arăta viața mea fără țigări. Fumam de aproximativ nouă ani și asta înseamnă că obiceiurile au avut destul timp pentru a se sedimenta. Condiționările deveniseră foarte puternice. Aveam impresia că totul trebuie să se schimbe: că mesele mele nu vor mai fi niciodată la fel, ca pauzele dintre cursuri vor fi inutile, că berea nu va mai avea același gust și ca niciodată nu voi mai savura o cafea. Mi-am dat rapid seama că, de fapt, totul a rămas la fel. Nu trebuia să fac nimic în plus. De fapt, nu mai trebuia să fac ceva. Nu mai eram nevoit să îmi aprind o țigară.

Cel mai grav a fost că mă apucasem să fumez la o vârstă foarte fragedă și de-a lungul adolescenței mele eu am fost fumător. E grav pentru că adolescența e o perioadă destul de critică în procesul de formare a personalității. Așa cum am mai explicat eu pe undeva, e destul de dificil să îți imaginezi o viață în care una din credințele tale centrale nu mai este validă. Motivul pentru care am continuat să fumez, deși inițial nu mi-a plăcut, este același ca în cazul multora - anturajul. Primeam recompense pentru faptul că fumam: eram cool, eram șmecher. Această credință a persistat până în momentul în care am conștientizat cât era de idioată. Cel mai ciudat e faptul că am auzit-o și, de multe ori, chiar am spus-o: "M-am apucat de fumat că eram copil. Voiam să fiu șmecher." Surprinzător cum vorbim câteodată fără conștientizăm ce spunem. Am început să mă uit în jur și să observ cât de șmecheri sunt, de fapt, fumătorii. Tot miserupismul și toată alura aia flegmatică și nepăsătoare, toată eleganța și estetica comportamentului moare atunci când se termină țigările. Șmecherii devin sclavi. Am văzut (am și participat cândva, doar că inconștient) diverse scene care au infirmat toată șmecheria. Fumători care au recurs la a aprinde chiștoace înghesuite în scrumiere sau care au început să fumeze tot felul de alte plante, care de care mai dubioase, cum ar fi ceai de mușețel. Șmecheria aia, alura de miserupist, s-a topit instant.

Odată ce am reușit să observ toate obstacolele psihice, restul a fost ușor. Așa cum zice și Allen Carr, dependența fizică se manifestă printr-un sevraj de câteva zile. E o senzație de gol asociată de cele mai multe ori cu foamea (de unde și mitul că dacă te lași de fumat te îngrași - te îngrași dacă mănânci). Am învățat să interpretez acel gol ca un semn al faptului că funcționează: "mă las de fumat!". Mai apoi, tot procesul a devenit o cursă cu mine însumi. O nouă zi fără țigări era o victorie personală. Abia așteptam să mă trezesc dimineața și să nu fumez. Într-un final, și stadiul în care sunt și acum, am ajuns să nu mă mai gândesc la asta absolut deloc. Mai am câteodată tot felul de vise în care fumez, dar mă trezesc foarte dezamăgit, ceea ce, cred eu, e un semn bun. Ce pot să spun... nu regret faptul că am fost fumător, dar sunt bucuros de faptul că sunt nefumător.

Stop exploatării cu cianură între urechi!

Nu m-am putut abține și am scris ceva și despre Roșia Montană. Vreau să clarific de la început faptul că nu am de gând să înșir aici toate argumentele pentru care proiectul RMGC ar trebui respins [puteți găsi aceste detalii aici]. Ceea ce mă fascinează pe mine este maniera în care această problemă este gestionată de clasa politică, în special iscusința dovedită în arta de a modela componenta psihologică. Așadar, frazele ce vor urma vor gravita în jurul acestei teme.

Fie că dăm sau nu crezare teoriei conspiraționiste conform căreia o mână de oameni ar conduce întreaga lume, ar fi stupid din partea noastră să negăm faptul că activitatea politică din România (și nu numai) este infectată de interese personale. Licitații ilegale, contracte inexistente, falsificare de voturi, etc. Este oarecum irelevant dacă aceste mișcări sunt comandate de 10 oameni așezați la o masă rotundă, sau apar natural ca rezultat al lăcomiei atât de caracteristică pentru specia noastră, pentru că, la urma urmei, toate aceste mișmașuri aduc tot felul de beneficii părților implicate. Prin urmare, nu cred că ar exista mari diferențe în comportamentul acestor șahiști atunci când planurile lor sunt puse în pericol.

Cred că putem fi cu toții de acord că situația de la Roșia Montană este un astfel de exemplu de strânsoare de mâini prin locuri ascunse de ochii publicului. Tot felul de săpături în istoria birocratică a acestui proiect dezvăluie din ce în ce mai mult din secretul șahiștilor [un exemplu aici]. Câteva persoane s-au combinat la câteva contracte și vreo două trei promisiuni și s-au pus pe treabă. Totul a mers ca pe roate, până când autobuzele n-au mai putut circula din cauza unei mulțimi de oameni așezați în stradă care strigau ca la galerie că "s-a dat șpagă barosană pentru Roșia Montană". 

"Păi mi-ai zis ca n-or să fie probleme!"

"Da șefu', numa' că ăștia nu vor să înceteze. Da' n-ai treabă că rezolvăm noi."

Primul pas a fost să vadă de unde s-au informat toți hipstării ăia din stradă despre șmecheriile astea. Au profitat de faptul că internetul este o sursă de informare oarecum sensibilă la vârsta utilizatorilor (cel puțin în România), și s-au gândit să compenseze prin apelul la populația dependentă de o altă formă de informare, cum ar fi televizorul. Au bătut rapid în tastaturi niște contracte care ofereau sume ridicole pentru a difuza câteva spoturi publicitare cu Sanda Lungu (și, cred eu, liniște în jurnalele de știri despre ceea ce se întâmpla în stradă și mai ales motivul acestor mișcări, dar unii mi-ar spune că-s paranoic) și au sperat că vor câștiga restul poporului de partea lor. Ei bine, hipstării s-au pus pe tipărit ziare cu câteva informații care nu apăreau în acele spoturi și au profitat și ei de faptul că bătrâneii sunt fascinați de ziare gratuite. O fi din cauză că le-au citit, sau din cauza faptului că s-au săturat de toate măgăriile din țara asta, dar bătrâneii care au încercat ei să-i câștige de partea lor aplaudau de la geamuri marșul protestatarilor, ba mai mult, câțiva au ieșit în stradă să țipe și ei că "nu corporația face legislația".

N-au mai putut televiziunile să tacă, mai ales când aveau în fața porții mii de oameni care strigau "Rușine, rușine, rușine să vă fie!". S-a trezit și CNA-ul și a interzis reclamele RMGC pe motivul că "Bă! Ia stai oleacă... Da' ăștia nu încearcă să vândă nimic cu reclamele astea (poate doar gogoși). Asta-i campanie politică agresivă. Și mai și mint!" 

"Hmm... ce să facem, ce să facem... Gata! Știu! Hai să facem un referendum și să ciordim voturile!"

"Nu se poate că ar dura prea mult... și câte voturi poți ciordi? Tre' să rezolvăm aici, între noi. Fără popor!"

Și uite-așa s-a născut COMISIA SPECIALĂ (cue dramatic turn) care va investiga cu cea mai mare atenție și dedicație particularitățile acestui proiect și va decide dacă va fi sau nu aprobat. Comisia specială este formată din, ai ghicit, politicieni. Activitatea lor de a salva România de această lege neconstituțională constă într-o serie de întâlniri si discuții, care mai de care mai amânate și mai neconcludente. După declarațiile acestor salvatori, ei vor căuta respingerea legii inițiale. Asta înseamna că vor băga 120391203 de amendamente și mențiuni și alte astfel de portițe care să permită acceptarea legii și, zic ei, să modeleze proiectul în asemenea fel încât societatea românească să îl aprobe. Problema e că protestatarii vor respingerea proiectului în totalitate. Un fel de "du-te în spanac cu exploatarea ta și lasă munții așa cum i-o făcut Dumnezeu". Ei bine cum rezolvăm această diferență de interese? Politicienii vor să treacă legea pentru că vor neapărat să salveze România de insuficiența locurilor de muncă (if you know what I mean) și protestatarii vor să respingă legea pentru că multă cianură și multă moarte.

Ultima încercare a beneficiarilor RMGC este să se joace murdar cu ceea ce se întâmplă între urechile oamenilor. Părerea mea e că planul șahiștilor e să mai zăbovească o țâră, pentru că vine iarna. Pariază pe faptul că frigul va induce oamenilor lehamite și că aceștia vor înceta să mai iasă din casă. Deja se simte. Numărul protestatarilor scade văzând cu ochii. Dar este asta o măsurătoare validă a faptului că poporul începe să accepte acest proiect? În niciun caz. E un efect al neajutorării învățate. Plus că oamenilor le place să se mintă, mai ales când e vorba de un atac la imaginea de sine: "Cu sau fără mine e același lucru. Îi susțin de acasă. Se pune și asta.". E cam la fel cu situația în care îți spui uitându-te în oglindă că "gata, de maine mă apuc de sport!", și efectul acestui gând te face să te simți mai bine cu tine pentru că, în capul tău, deja ești un sportiv. Dar știm cu toții de câte ori am mâncat un ecler în loc să alergăm în jurul blocului.

Care e concluzia? Oricât aș fi de tentat acum să vă persuadez să ieșiți în stradă, pentru că, sincer, acum, mai mult ca niciodată, strada are nevoie de noi, aș face același lucru ca șahiștii despre care v-am vorbit. Rămâne la latitudinea fiecăruia să stabilească cu sine cât este de importantă această bătălie, dar ar trebui să fim conștienți de armele la care recurge clasa politică, pentru că sunt îndreptate în direcția fiecăruia dintre noi.

Eu personal mă bucur să văd atâția oameni care cred în schimbare și în progres și refuză să mai tacă în fața unor titluri fictive. Pe această cale, aș dori să le mulțumesc din suflet celor care pun cotul la muncă și construiesc o lume mai bună în care să crească copiii mei. 

Despre "mindfulness" și arta de a trăi aici și acum

Voi începe acest articol propunând cititorului un exercițiu pentru a înțelege puțin mai bine la ce se referă acest concept de mindfulness. După ce termini de citit această frază, oprește-te pentru 10-15 secunde din tot ceea ce faci și încearcă să conștientizezi multitudinea de senzații pe care le simți în momentul prezent, dar nu au fost incluse până acum în câmpul atențional: modul în care corpul tău intră în contact cu scaunul, podeaua sau orice altă suprafață pe care stai în acest moment, conștientizarea respirației (felul în care aerul intră și părăsește corpul), gustul care îl ai în gură și mirosul camerei în care te afli, multitudinea sunetelor din jur, etc. Cu alte cuvinte, trăiește pentru 10-15 secunde aici-ul și acum-ul.

Un scurt istoric al mindfulness-ului: așa cum probabil ați anticipat deja, mindfulness-ul își are originea în istoria filosofiei buddhiste. Una din cerințele pe care o persoană ar trebui să le îndeplinească în procesul de căutare a stării de iluminare, spune Buddha, este aceea de a trăi conștientă de momentul prezent (conscious living, mindful living). Istoria și învățăturile filosofiei buddhiste sunt subiecte care, într-adevăr, merită explorate, însă scopul acestui articol este altul. Deși inițial promovată într-un context oarecum religios, practicarea meditației pentru a cultiva mindfulness-ul poate fi, și este adoptată în contexte seculare. Aceasta a fost introdusă prima dată în domeniul medicinei de Jon Kabat-Zinn în anii '70, conturând un program de tratament al stresului la persoanele suferinde de boli cronice, și nu numai (mai multe informații despre Mindfulness Based Stress Reduction). Eficiența acestui program a atras atenția medicilor și a psihologilor și, în prezent, sute de studii clinice atestă utilitatea practicării meditației de tip mindfulness (de sine stătătoare sau în combinație cu alte tehnici terapeutice) în tratarea anxietății, stresului, prevenția recăderilor în cazul depresiei și unele tulburări de personalitate, cum ar fi borderline-ul. Mai simplu, mindfulness-ul este benefic și știința susține această afirmație. 

Cu toate că majoritatea studiilor sunt focalizate pe cazuri patologice, această practică poate fi folosită și în scop de optimizare. Adică da,oricine poate practica meditația de tip mindfulness pentru a profita de beneficiile asociate acesteia. Probabil prima întrebare care vine în minte este: "ok, și ce treabă are faptul că eu sunt conștient de senzația pe care o am când stau pe scaun cu sănătatea mea mintală?". Cam la asta se poticnesc și cercetătorii în momentul de față. Merge, știm asta. Dar de ce?

În primul rând, să încercăm să definim acest mindfulness. Deși lucrurile sunt oarecum ambigue, majoritatea autorilor cad de acord asupra faptului ca mindfulness-ul presupune focalizarea atenției asupra evenimentelor derulate în momentul prezent și acceptarea non-evaluativă a acestora în câmpul conștiinței. Cu alte cuvinte, dacă, de exemplu, simți ca te doare mâna, nu cataloghezi senzația ca durere, ci simți experiența ca atare.

Părerea mea este că mecanismul prin care mindfulness-ul promovează sănătatea mentală este unul multi-fațetat. În primul rând, consider că unul din factorii care contribuie la această stare de bine este de tipul unei intervenții simptomatice. Spun "în primul rând" pentru că am ales o abordare cronologică și această stare de bine este imediat resimțită la sfârșitul unei sesiuni de meditație de tip mindfulness. Să dăm un exemplu. Ai în minte o problemă: te gândești constant la faptul că trebuie să plătești facturile restante și nu ai bani. Te așezi frumos în poziție de lotus și te pui pe meditat. Efectul imediat este faptul că atenția ta este relaxată în momentul prezent. Nu te mai gândești la stimulul stresor, ceea ce înseamnă că stresul rezultat din această cauză va scădea. Evident, faptul că ești zen nu îți rezolvă facturile, dar te ajută să nu te mai gândești constant la asta. 

Practicarea meditației de tip mindfulness are, de asemenea, efecte benefice pe termen lung. Pentru a contura un al doilea posibil mecanism, este necesară o precizare. Meditațiile de tip mindfulness vizează și monitorizarea și conștientizarea activității cognitive. Cu alte cuvinte, încerci să fii conștient de gândurile tale și de faptul că acestea sunt ceea ce sunt: gânduri - o modalitate de reprezentare a realității în care trăiești. Odată conștientizat acest lucru și practicat nu doar în cadrul meditațiilor, ci și în viața de zi cu zi, individul începe să fie conștient fie de anumite pattern-uri în gândire, fie de gânduri specifice care pot provoca distres. De exemplu, când o persoană înțelege faptul că frica de a iniția conversații cu persoane necunoscute este dublată de anumite gânduri de genul: "N-ai treabă, sigur n-o să-i placă de mine." și cataloghează aceste afirmații ca fiind simple gânduri și nu realitate, modificarea patternului comportamental este mai probabilă. Cu cât experimentezi mai mult și ieși mai frecvent din zona ta de confort stabilită de câteva frontiere mentale, cu atât vei simți mai frecvent o stare de împlinire în raport cu viața ta. Consider acest al doilea mecanism unul foarte important și se pare că nu sunt singurul. Există multe terapii care folosesc mindfulness-ul cu scopul de a identifica astfel de gânduri automate și majoritatea studiilor de la ora actuală sunt focalizate în această direcție.

În orice caz, este posibil ca privind lucrurile dintr-o perspectivă exclusiv științifică să dezbracăm, pentru cei neinteresați, practica meditației mindfulness de toată frumusețea sa empirică. Ce pot să afirm este faptul că, dacă filosofia voastră de viață spune că orice experiență este o binecuvântare, atunci practicarea meditațiilor mindfulness este un must-do. E un reminder că ești viu, că ești aici și că asta e tot ce ai. Pe mine, personal, m-a ajutat să-mi ordonez puțin viața și să prioritizez ceea ce consider că este cu adevărat important. Pe lângă efectele benefice care le-am enumerat, este o metodă incredibilă de auto-cunoaștere și asta, cred, e una din întrebările la care toți vrem sa aflăm un răspuns. 

Pentru cei interesați, puteți să încercați o meditație ghidată de Kabat-Zinn (de exemplu asta, care este o meditație excelentă condusă de el la sediul Google). Puteți de asemenea să vă procurați prin diferite metode, mai legale sau mai puțin legale, CD-urile cu meditațiile ghidate ale acestuia din cadrul MBSR. Great stuff!